artificii
azi ne lăudăm cu luna nouă
de parcă șuvița de lumină
care nici nu-și aparține
ne-ar aparține la fel ca și
curcubeul de mai ieri
smuls de pe cer de ochii
noștri mereu însetați
de artificii
ale cui sunt cele mai îmbătătoare
flori ale cui sunt cele mai aprinse
apusuri ale cui sunt cele mai mari
mări fluturăm aproape violent unii
în fața altora cu frumusețea aceasta
naivă cu frumusețea aceasta lipsită
de orice apărare cu frumusețea
aceasta fără conștiință de sine
ca și cum am face agitație
electorală apoi o lăsăm baltă
durerea
las florile în pace tocmai
le schimbam țărâna mereu
am impresia că îngrop pe cineva
ca să renască atunci când răsădesc
orice mă sperie această lege atât de
dreaptă atât de nedreaptă
oamenii în mica și marea lor
majoritate sunt inconștienți nu are
cine să-i scoată la lumină cu cât
ești mai bun cu omul cu atât e mai
nebun și invers ce naiba e-n mintea
asta a noastră neîmpăcată păcătoasă
neîmpăcată păcătoasă neîmpăcată
în fiecare clipă murim câte o clipă
în fiecare zi murim câte o zi în fiecare
noapte țin ochii deschiși să nu mor
pentru clipa următoare pentru ziua
următoare pentru viața următoare
care va anula clipa aceasta ziua
aceasta viața aceasta
durerea
de stomac urcă spre inimă sau poate
inima cade-n stomac piatră de sânge
sânge de mamă sânge de tată sânge
de tot ce-am ajuns să fiu în clipa de
față mă schimb la față pentru că
am uitat și râsul și plânsul
de mult n-am mai scris deși în fiecare
dimineață la ora patru vine lumina ca
felina și se rostogolește fără rost pe
tavanul întunecat de mult n-am mai
căutat cuvinte în întuneric pentru că
lumina le tăia în bucăți le făcea praf
dar azi noapte spre dimineață am zis
basta
voi scrie orice numai să nu mai
înghit întunericul pentru că-mi ridică
aciditatea și eu nu am nici pastile
de stomac nici de inimă nici de
dormit
revin la flori poate vor înflori
în ciuda pumnilor de țărână
cu care le îndes le îndes
le îndes
alb și negru
când am obosit
de cuvinte
am hotărât să citesc
lucrările marilor pictori
nu a fost la început
cuvântul
la început a fost
întunericul
apoi a venit
lumina cu umbrele
și penumbrele
care au născut
culorile
culorile au învățat
să cânte și numai
după aceea să
vorbească
nu a fost la început
cuvântul
la început a fost
imaginea care nu avea
nevoie de sunete
ce e raiul
dacă nu pictura
cuiva cuminte
ce e iadul
dacă nu lucrarea
unui geniu nebun
ce e lumea dacă nu
un amestec de
nebunie și splendoare
am adormit într-o
pictură
și m-am trezit
oarbă de
alb și negru
la naiba
(cu îngerii de pază aleși)
e atâta tristețe în jur
încât ți-e și rușine
să te bucuri
ți-e rușine să râzi
să fii calm împlinit
ți-e foarte rușine
să-ți arăți fața
e atâta tristețe încât
soarele pare un dezaxat
în strălucirea lui iar cerul
nebun de albastru
seamănă cu o cortină
falsă în spatele căreia
se scriu cele mai
sumbre scenarii
ce-ar fi să cadă toate
frunzele odată și
regele să râmână
gol
să urle în voie sirenele
ambulanțelor așa
ca să știm pe ce
lume ne aflăm
să se amâne crăciunul
să se anuleze toate
sărbătorile care demult
au devenit scuze ieftine
pentru fericire
ce-ar fi să nu ne mai
amăgim cu mituri și
nemurire să renunțăm
la aspirații să fim
realiști până la
pierderea realității
să nu mai cântăm
să nu scriem poezii
să nu jucăm teatru
să nu pictăm să nu
să nu iubim
să ne dezicem de noi
în numele viitorului
e atâta tristețe în jur
încât moartea asta
și așteaptă
