Olesea Enachi
xxx
Vecinei mele,Mihaelei,
Părinții i-au spus
Că au cumpărat-o de la
Magazin
Un magazin al
Copiilor
O cameră cu
Jucării vechi
Așa era locul
Unde mi-am petrecut
Primele doua luni
Din viață
Fiecare
aveam
O etichetă
Eticheta mea era cu
numărul 79
mama nu eraprea fericită
când m-a luat acasă
dacă ar fi putut
ea m-ar fi lăsat
și mai departe
acolo
Mihaela mai crede și acum
că
toți
copiii sunt cumpărați de la magazine .
xxx
Când pisica mea
Melisa a născut
Trei pisoi
Unchiul Feodor
I-a pus pe toți trei
Într-o pungă mare
A legat-o bine la gură
Și-a dus-o la
Râul Ișnovăț
Eu plângeam
î n genunchi
să-i lase acasă
L-am apucat de
Picioare
până l-am înduplecat
M-am fi prins și de ale
Tale mamă
Dar pe tine
nu te-am putut îndupleca
Tu m-ai dus la râu
și m-ai lăsat acolo
xxx
Precum un copil avortatDeschid
Ușile necunoscuților
Ca să-mi caut
Amintiri amorțite
Le deschid și le închid
amintiri amorțite
un copil avortat
cu
greu îmi desprind
plasturii vechi
de pe corp
Cei mai mulți
Dintre noi
suntem
Analfabeți emoționali
Cred că acum l-aș putea îmbrățișa
chiar și pe un boschetar.
Irina Cojocaru
„Veșnicia (nu) s-a născut la sat”
Satul meu e mort.
Nimic din el, doar scheletul.
Și muștele.
Ici colo câteva mațe de casă,
și crengi de copac
și miros de balegă
de câine.
Cu tristețe și ușoară scârbă,
arunc privirea spre ogrăzi.
Nici tu om, nici tu găini,
nici tu vacă. Nimic.
Un moșneag ros de vreme
stă pe o scândură soioasă
pe post de scaun
și fumează.
Duhnește în aerul cât de cât curățit
de tufarii cu pomițe otrăvitoare.
Înfulecă din cadavrul satului
ca un vierme.
Totul e mort. Și mort de-a binelea.
Au murit păsările,
cocorii,
Au murit florile,
Păpădiile de la colțul gardului.
Au murit copii. Cândva
zburdau ca niște ieduți setoși de joacă.
A murit și copilul din mine.
Satul meu e mort.
Și casa părintească,
și câinele Juk.
Se rupe vopseaua de pe casă
ca o coajă sângeroasă de pe julitură.
Ca inima mea.
De atîta moarte, și florile
brodate pe perdea
se ofilesc,
și icoanele s-au înmormântat
în pânza de păianjen.
Și oglinda mă arată mai zbârcit,
mai mort ca niciodată.
Mă urmăresc în oglindă.
Ochii încă mai sclipesc de amintiri.
Doar ele au rămas vii.
Dar eu? – nu sunt sigur.
Replică „Scrisorii I”
lui Mihai Eminescu
O, mărite geniu al sorții,
Tu, copil acestei lumi,
Adevărul sfânt și unic
Într-o gloată de minciuni.
Tu, puternic cu-a ta minte,
Necătând la vechiu-ți trupul,
Poți întoarce munți și stele
Și să le citești trecutul.
Tu, cu gânduri luminate,
Poți și timpul să-l întorci
Ai zidit o lume-ntreagă,
Izolat fiind de toți.
Într-un trup de om vremelnic,
Minte-abia de mai încape,
Privind cerul și terestrul,
Tot socoate și socoate.
Oare crezi, suflete geniu,
Că din viața de-ai plecat,
Oamenii de rând, lumescul,
Vor uita ce ai creat?
Nu uita, pe lâng-o floare
Nu vor sta doar musti în roi,
Sunt și fluturi, și albine,
Ce iau din nectar în toi.
Orice zid, clădit cu grijă,
E văzut de orișicare,
Orice pasăre ce zboară
E văzută-n depărtare.
Nu căta că omul simplu,
Răvășit de-a vieții sorți,
Nu te-ntrece în gândire,
Nu-nțelege tot ce poți.
De când lumea și pământul,
De când timpu-i măsurat,
Omul primește lumina
Gândului ce-a evadat.
Tot ce e frumos și sacru
Omul păzește cu drag,
Iar, de-ți este-astfel gândirea,
Lumea n-o s-o lase-n prag.
Astfel, tu, geniu-n persoană,
Poți dormi în împăcare,
Orice slovă-ți făurită
Va avea apoi valoare.
Deci încheagă universul,
Întocmește-l pentru noi,
Cum soarele dă lumină
Și cerul oferă ploi.
Ţie, Dascăle
Atunci cînd primul clinchet
Auzu-a legănat,
A Ta privire blândă
Puteri de basm ne-a dat.
Şi-a Ta dorinţă vie
Mai mari de-a ne vedea,
Ne învăţa tăria
Ce răul spulbera.
Tu-n drumul spre dreptate
Poarta ne-ai deschis,
Şi-n amintiri fixat-am
Sclipiri zidite-n vis.
Ţi-am ascultat cuvântul
Şi glasul inimii,
Ne-ai fost ca un părinte,
Ţi-am fost ca mulţi copii.
Ninge-n gând şi ninge-n vise
Iarna ne păşeşte pragul,
Viforu-şi face strune de argint,
Dar nu se observă nici şiragul
Fulgilor ce plouă pe pământ.
Nu-i miraculoasă luna fără stele
Şi nici floarea fără de culori,
Pustiu e cuibul fără păsărele,
E nepictată iarna fără de ninsori.
Acoperiţi suntem cu pânze de ceaţă
În acest timp de dorinţe nesecat,
Inundează râul de speranţe,
Oare iarna să ne fi uitat?…
Mai dese-s înţepările de soare,
Sufletele-ngheaţă şi-s albastre,
Ninge cu fulgi de răbdare
Peste inimile noastre.
De iarnă gândul n-o să ne despartă,
Doar de ceaţă cerul se atinge,
Pierdut-au fulgii a Pământului hartă
Şi doar în vorbă ne mai ninge.
Iarna! Poate că nevoie are
De-ale timpului ştampile şi permise,
Ne zugrăvim existenţa-n aşteptare,
Ninge-n gând şi ninge-n vise.
Aşteptări îngenunchiate
Pomii iar au dat în floare,
Trupul casei s-a şi dezmorţit,
După colţu-ascuns sub soare
Dorul şi-aşteptarea s-au ivit.
Chipul porţii e zidit în zbucium,
Ramul de priviri o înconjoară,
Lacrima o face chiar de luciu,
Mama ne aşteaptă a cîta oară.
Suntem pe cărări îndepărtate,
Înstrăinaţi descoperim legile vieţii,
Mama si cu pomii daţi in floare,
Deschid cu zorii geamul dimineţii.
Ludic
Ești o bătaie de joc.
Pierzi o zi, o pierzi pe-a doua
Rămâi în neantul Pământului
ca o umbră
care dispare
după ce se ivește o altă umbră.
Mai mare.
Ești o bătaie în joc
a piciorului care nu contenește.
Te îndrepți grăbit
spre nimicul iluziei,
te alături curând unei hore
unde joci
fără să știi regulile.
Și dansezi
în jocul existenței
până te faci o baltă de sudoare,
o baltă de muncă
în van.
Ca la final,
să-ți dai seama
că viața e o bătaie de joc
iar tu, cel bătut.
