Creațiile copiilor de migranți

Începând cu luna aprilie a acestui an, Centrul de Teatru din Moldova desfășoară un proiect compus din mai multe etape: 1)un concurs de eseuri și poezie; 2) o tabără de literatură și psihologie;  3) un spectacol de teatru-  destinat copiilor de migranți, ai căror părinți se află la muncă peste hotarele țării, pentru a-i încuraja să-și povestească în scris stările de anxietate, frică sau depresie, produse în urma despărțirii de părinții lor pentru ca ulterior să le poată depăși mai ușor. Eseurile și poeziile pe care le vom publica la această rubrică sunt creațiile copiilor de migranți cu care aceștia au câștigat concursul literar „Singur Acasă”. 

Alina Țurcanu,

președinta Centrului de Teatru din Moldova  

Gabriel  Ropot 

(satul Șaptebani, r-nul Rîșcani, 15 ani)

Toată copilăria mea credeam că trebuie să stau acasă sau cu mama sau cu tata, deoarece, unul din ei neapărat era plecat peste hotare. Deseori se întâmpla să rămân cu buneii, fiindcă ambii părinți erau plecați. Cel mai des pleca de acasă tata, iar eu aveam nevoie de un bărbat alături, băiat fiind, de la care să pot lua exemplu și pe care să-l urmez, ca  la rândul meu, să devin și eu un bărbat adevărat. Chiar dacă tata nu a fost alături de mine întotdeauna, așa cum îmi doream, sunt recunoscător de educația primită. Tatăl meu este un exemplu bun pentru mine, model a bărbăției, răbdării, bunătății, omeniei. De iubirea și toleranța lui nu mă îndoiesc nici o clipă. Nu oricine poate munci timp de doi ani, departe de familie, soție, copii. Nu mă supăr pe tata, înțeleg așa sunt timpurile. Când părinții erau plecați vorbeam prin  Messenger, Whatsapp și alte mijloace de comunicare online – mă educau prin telefon. Îmi spuneau cât de tare le este dor, simțeam cum își înăbușă plânsul dar nu arătau pe față, pentru a nu ne întrista pe mine și pe sora mea mai mică. Îmi este greu să scriu acest eseu, fiindcă eu sunt conștient că la momentul dat, părinții mei nu ne pot asigura traiul decent decât plecând peste hotare. Pot mărturisi un adevăr care mă doare, cred că alți participanți la concurs vor scrie cât de triști erau în momentul plecării părinților, dar spre deosebire de ei (jur că nu mint), prima plecare a mamei m-a bucurat și primul gând a fost: „Ura! Libertate!”, și nu pentru că părinții mei mă limitau cumva, dar în acel moment noțiunea de libertate o înțelegeam altfel decât acum. Credeam atunci că jocurile la calculator până la ore târzii mă vor face fericit dar nu a fost așa. Mă plictisisem foarte repede. Plecarea mamei m-a făcut un foarte bun culinar, fiindcă gătesc, cred eu, foarte bine. Am înțeles cât de important este să păstrez curățenia și am înțeles-o pe mama cât de greu îi era să mențină ordinea în casă. Cel mai important este că am conștientizat că nu are cine să facă în locul meu. Am devenit bărbat, m-am maturizat precoce. Foarte repede s-a epuizat senzația de bucurie. Jocurile, plimbările, distracțiile nu mi-au putut înlocui părinții, înțelegeam cât de tare îmi lipsesc și cât de tare îmi era dor de ei. Îmi era dor de cuvintele gingașe ale mamei, de dojana tatălui, îmi era dor să-i îmbrățișez. 

Cum să-i explic surorii mele mai mici că mama trebuie să stea departe de noi? Ea îl recunoaște pe tata doar din fotografie, plânge permanent iar eu o încurajez mereu. Același lucru îl face și tata: mama plânge, iar el o încurajează. Un adevărat exemplu de bărbăție.

Acum mă întreb: „Quo Vadis?”. Societate care își alungă cetățenii, îi mână în jugul „despărțirii” de oamenii dragi? Oare când în țara noastră lucrurile se vor schimba spre bine?

Păstrez în memorie cântecul de leagăn, blândețea mamei, smaraldul privirii mamei, brațele puternice ale tatălui meu și mă întreb: „Quo Vadis”?

Tudorița Burduniuc

( satul Borosenii Nor, r-nul Rîșcani, 15 ani)

xxx

De mic copil, rămas singur cu gândul,

Cu chipul plâns și nedormit în nopți

Când se trezeau căsuțele de-a rândul…

Parcă-i zăream, aievea, pe la porți.

Dar rămâneam tăcută, stingheră și uitată

C- a fost doar un decor de mamă și de tată.

Și iar strângeam în palme și-n poala hainei mele

Un mănunchi de lacrimi și de doruri grele.

Au trecut ani de-a rândul și zile numărate

De unde pot eu Doamne, să îmi adun dreptate?!

Să fac ca să dispară din lumea asta leul

Iar eu, la umbra lunii, de-un pom să-mi razăm greul,

Rămas-am singură ca vântul

Că pot să înconjor pământul;

Să cer, să strig în gura mare

Că-mi vreau părinții… la culcare

Dar înțeleg cu disperare

Că am ajuns vremuri hoinare,

Căci cucul stă pe lângă pui

Și zboară omul-n locul lui.

Acum… c-ați adunat toți banii

Și-ncărunțiți de griji, nevoi

Ce preț ați da să-ntoarceți anii

Și viața voastră înapoi?

„Caut două suflete la capătul

Pământului … și sper să le găsesc”.

Distribuie acest articol:

Share on facebook
Share on twitter
Share on linkedin
Share on whatsapp
Share on email
Share on pinterest

Articole recomandate

Noutăți
Turgay Kantürk

Pământ

Turgay Kantürk a absolvit, în 1990, secția de teatru a Conservatorului de Stat al Universității Mimar Sinan. Primele sale poeme au fost publicate în 1981,

Noutăți
Vitalie Vovc

Fabriqué en France!

Filmele pe care vi le prezint astăzi nu au în comun decât faptul că sunt realizări franceze și că au contribuit din plin la evenimentul

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *