Intrasem cu greu în tramvai. De când îl aveam pe Mao, șoferul meu, mă dezobișnuisem de tehnica folosirii transportului public. În jurul meu, numai coate și genunchi. Stau prins ca într‑o menghină. Mă gândesc cu groază: ce aș fi făcut dacă aș fi intrat într‑o criză de astm? A fost ideea Tiarei să mergem cu tramvaiul, în felul ăsta își amintea de copilărie și revedea din mers orașul. Geanta mea, deja fără lacăt, se ținea suspendată. Abia reușeam să țin pe sus buchetul de flori de toamnă. Numai Tiara se amuza. Mergeam la aeroport s‑o petrec. Venea o dată pe an, la ziua ei, să mă viziteze și să facă echitație. Îi plăcea în special dresajul.
Nu știu de ce mi‑a venit în minte această amintire, anume aici, în tramvai. Locul îmi apărea în fața ochilor exact ca un vis.
Anume acolo, în casa din cărămizi vieneze, cu balcoane care aveau marchize decapotabile și de la care, dimineața, venea un miros irezistibil de cafea, ne‑am întâlnit pentru prima dată. Eu locuiam cu mama și cu tatăl meu vitreg la mansardă, ea se mutase recent în aceeași casă. Cineva mă rugase să fac pe poștașul anonim, să aduc un bilet de dragoste în apartamentul C. Ea stătea pe scări într‑o rochie dantelată și scria ceva într‑o agendă. Când am ajuns în dreptul ei m‑a întrebat îndrăzneț unde merg. Am zis: în C să duc un bilet. A ridicat capul și s‑a uitat de jos la mine. Avea ochii plini de așteptare. A lăsat agenda și a întins mâna să ia biletul. Chiar ea stătea în C. Avea un efect de hipnoză asupra mea. I l‑am dat. După ce l‑a citit și‑a acoperit ochiul stâng cu mâna și s‑a uitat din nou la mine.
Nu ne‑am mai despărțit după asta. Când ne întâlneam în oraș, gesturile ei erau ca niște elice grațioase, care, chiar de vărsau cafeaua peste mine, reușeau să mă ridice sus‑sus, de unde petele de cafea nu se mai vedeau.
Zile întregi alergam de la o librărie la alta și ne uitam la revistele de lux. Era visul ei să apară într‑o zi pe una din copertele lor. Sau și mai mult, să fie ea patroana unei asemenea reviste. Pentru că nu era zi să nu îmbrace ceva cu dantelă, o numeam dantelata, iar ea pe mine – anonimul.
Serile cumpăram cașcaval și struguri și ne duceam în pădurea de pini, unde era hipodromul regal, să ne uităm la caii dresați. Pe urmă ne sărutam îndelungat, cât se adăpau caii. Când ne surprindea grăjdarul hipodromului, cu mustățile lui în formă de potcoavă, aplecam capetele în jos ca doi elevi șotioși.
Nu rezistam nici la un concert sau spectacol până la final. Ieșeam din sală și alergam în pădurea de pini, la hipodromul regal.
De fiecare dată când ne revedeam, îmi lua fața în mâini și îmi zicea cu o voce catifelată: „ce ai, ce ai, tuuuu?” Nu aveam nimic deosebit, pentru că peste câteva luni s‑a măritat cu un tip care i‑a asigurat un confort suedez. O casă în pădure, cu multe perne pe podea.
Nu făcuse decât să dea un răspuns întârziat acelui bilet de dragoste pe care eu, în calitatea mea de poștaș anonim, i l‑am adus.
Mai târziu mergeam cu fiica mea, Tiara, să ne plimbăm prin pădurea de pini și să ne uităm la caii regali. Când ne vedea bătrânul grăjdar, îmi zâmbea înțelegător. Nu știu de ce, dar mustățile lui își pierduseră forma de potcoavă.
Avionul urca nervos, făcându‑se tot mai mic și mai mic. Când a dispărut total după nori, m‑am întors și am pășit ferm spre ușa de ieșire. Parcă nu aveam chef să merg acasă, dar în fața mea tocmai oprise tramvaiul care mergea spre oraș. M‑am uitat înapoi spre cer și mi‑am dat seama că totul se va relua doar peste un an. Mi‑am pus fularul, dar parcă gâtul meu se făcuse mai lung și fularul era prea scurt. Am ridicat gulerul de la sacou și am intrat.
În drum spre oraș tramvaiul era aproape pustiu. Mă simțeam suspendat în această pustietate mobilă. Soarele dimineții dădea tonul unei zile noi, calde. Copacii de pe marginea drumului erau aliniați într‑o solitudine demnă, ca niște ostași din garda regală. Unu, doi, trei… am început să‑i număr. La prima stație, după intrarea în oraș, a urcat o doamnă care ducea de mână o fetiță cu ghiozdan. Mergeau la școală, iar în brațe, copila ținea un ursuleț de pluș. Fetița gesticula cu mâinile, și îi explica ursulețului ceva important. Avea cosițe și era îmbrăcată într‑o rochie dantelată. Am zâmbit, mi‑am pus ochelarii și m‑am uitat în geanta mea fără lacăt, de unde se ivea capul unui ursuleț asemănător, pe care Tiara l‑a cumpărat pentru mine de la unicul magazin de jucării din aeroport. Doamna a scos din poșetă o agendă în care voia să‑și noteze ceva. Ne‑am uitat concomitent unul la altul.
Dantelata. Sunetul se oprise în gura mea închisă. Anonimul, citesc eu pe buzele ei nemachiate. În ochii noștri, deja cu ochelari, rula același film. Pădurea de pini cu hipodromul regal. Tramvaiul a oprit brusc. Mi‑am amintit că aici trebuie să cobor. Era stația unde se afla magazinul de echitație. Trebuia să comand o șa pentru Vulcan. O nouă achiziție în colecția mea de cai. Cadoul de ziua Tiarei. Hipnotizat de privirea ei, am rămas în tramvai. Dantelata mă privea cu ochii plini de așteptare. Lângă catedrala centrală a luat de mână fetița și s‑au îndreptat spre ieșire. S‑a mai uitat o dată, zâmbind, ca o vedetă din revistele de lux, iar fetița mi‑a fluturat cu lăbuța ursulețului în semn de revedere. Am ieșit din urma lor fără să vreau. Am simțit din nou acea forță hipnotică. Am început să caut fără noimă prin toate buzunarele și prin geanta fără lacăt telefonul mobil. Dantelata s‑a oprit pe o clipă și i‑a zis fetiței: „Scumpo, dacă o să aduci note bune, duminică o să mergem la cursele de cai”.
Ursulețul de pluș mă privea și el cu zâmbetul lui din fabrică. Cafenelele se deschideau cu lene și eu m‑am dus să beau o cafea. În fața mea a ieșit măturătorul, care mi‑a cerut o țigară, apoi a continuat să măture strada din fața cafenelei. Beam cafeaua, fumam și mă gândeam că poate e cazul să‑l încerc pe Vulcan la cursele de cai, iar de afară se auzea hâș hâș, pe urmă hââââââș.
