Timp de trei ani, de la începutul invaziei militare a Rusiei în estul Ucrainei, nu m‑a părăsit niciodată sen‑ zația că lumea și epoca în care trăim, vorba lui Hamlet, „și‑a ieșit din țâțâni” („the time is out of joint”). Unele semne ale rupturii (apocaliptice, căci orice război e un exercițiu al apocalipsei) se conturau și până atunci, altele au existat dintotdeauna, dospind în penumbră și așteptând momentul prielnic de manifestare. Războiul, pe care îl urmărim aproape în direct și care ne face zilnic martorii tragediilor cumplite a sute de mii de oameni, a catalizat această ruptură, a produs starea unei melancolii sumbre, amestecate cu durerea, uluirea, revolta și angoasa. Nu doar pământul și casele ucrainenilor s‑au umplut de ruine, crăpături, cioburi, praf, lacrimi, cratere de după bombardamente, ci și rațiunea întregii umanități s‑a cutremurat și s‑a fisurat la vederea ororilor și cinismului agresorilor. Războiul din Ucraina a devenit un război al tuturor, pentru că ne‑a afectat pe toți.
Am conștientizat, la un moment dat, cât de profund traumatizate ne‑au devenit imaginarul și imagi‑ nația, ceea ce, în consecință, nu poate să nu reverbereze cu fiecare clipă a existenței noastre, cu visurile noastre sau cu poemele pe care le scriem. Tragedia umană a devenit un fundal al cotidianului, un acoperiș sub care încă ne alimentăm speranța că acesta nu se va prăbuși definitiv, că sunt încă suficienți piloni ai umanismului, ai solidarității și ai dragostei pentru a ține casa în picioare. Ne‑am pomenit, pe de altă parte, că am devenit captivii orizontului limitat al unei minți bolnave, aservite unei fantasme imperialiste, propulsate prin mașinăria manipulării, barbariei și trufiei colosului cu picioare de lut.
Mă alarmează, în ultima perioadă, proliferarea mediocrității și a grobianismului, ascensiunea ignoranței și a obscurantismului. Sunt oare acestea simptomele epocii post‑adevărului în care am pășit? Radicalizarea unor discursuri și gesturi, bazate pe intimidare, intoleranță și populism revanșist, multiplicate de media întregii lumi, trezește reacții de condamnare și repulsie. Starea de trezie, de veghe în fața răului (în toate manifestările sale) este starea necesară, inevitabilă, obligatorie omului zilelor noastre. A fost, de fapt, întotdeauna. Recitind, în această iarnă, Elogiul Nebuniei al lui Erasm din Rotterdam, mi‑am dat seama cât de multe semne de întrebare și de îndoială față de falsa măreție a speciei umane putem formula și astăzi, ca acum jumătate de mileniu: „Pe scurt, dacă te‑ai uita jos din Lună, ca odinioară Menip, la nespusa forfoteală a muritorilor, ți s‑ar părea că vezi un furnicar de muște și țânțari care se ceartă, se războiesc, își întind capcane unii altora, se jefuiesc, petrec, se îndrăgostesc, nasc, cad și mor. Și nici nu se poate închipui ce frământare, ce tragedii stârnește această vietate așa de măruntă și care se trece așa de repede! Căci e de ajuns cea mai mică vântoasă a războiului sau câteva zile de ciumă ca să secere și să risipească mii și mii dintre ei” (traducere de Șt. Bezdechi). Oare tot aici am rămas? Oare tot acolo am ajuns? Oare doar de asta suntem capabili, dincolo de tot ce am descoperit, inventat, sperat, scris, visat? â
Revenind la Hamlet, voi relua cuvintele sale – o constatare și o chemare deopotrivă: „Că vremile ieși‑ tu‑și‑au din matcă –/ O, soartă blestemată, nenoroc/ Să fiu născut ca să le‑adun la loc./ Veniți, să mergem împreună” (traducere de Petru Dumitriu). Și totuși, mă gândesc, oricât de hamletieni am fi și noi, mai avem încă șansa, în ceasul al doisprezecelea, de a aduna („to set it right”) pacea și ordinea lumii în care trăim. Doar împreună: „Să mergem împreună!”
