Acest război nu a însemnat pentru noi doar frică, destabilizare, angoasă socială și individuală. 24 februarie 2022 a marcat începutul unei epoci în care vechea lume de după 1945 a dispărut. Înțelegerile, tratatele păcii care au ținut continentul european departe de războaie, deodată, nu au mai fost respectate, așa de parcă nu au mai fost valabile peste noapte. Am început a urmări un război mediatic, o deflagrație online, un conflict postumanist cu moartea provocată de dispozitive gestionate la distanță. Astfel, printre noi a venit telemoartea, dispariția umană ghidată și monitorizată prin apăsarea unor butoane.
Scriitorii au strigat, au protestat, au scris cărți și manifeste, au scos reviste, unii scriitori ruși au plecat din Rusia și au condamnat războiul, alți scriitori ruși au tăcut, mulți scriitori ruși au susținut tot ce face armata rusă în Ucraina. Literatura trece, și ea, prin Scila și Caribda ideologiei autoritare și a nostalgiilor postimperialiste. Scriitorii ucraineni au scris războiul, l‑au scris în pagină, l‑au înscris pe retina lor artistică și socială. E trauma lor de generație, e durerea lor comunitară. Marea majoritate a scriitorilor de la noi au condamnat războiul. Unii însă au tăcut. Alții, în discuții neformale, critică UE, dar nu spun nimic despre ceea ce vine dinspre Est, nici de bine, nici de rău. În schimb, se pricep foarte bine la a analiza lacunele integrării europene. Spiritul lor critic e unidirecționat cumva. Mereu vorbesc despre interdicțiile și standardele prea exigente din UE, dar le scapă să se solidarizeze cu intelectualii și scriitorii persecutați în Rusia și cu copiii omorâți de bombe în Ucraina.
Asistăm și la o schimbare de paradigmă culturală, educațională, societală. Suntem în 2025, a trecut deja un pătrar de secol. Mă gândesc la avangardele literare din anii ’20 ai secolului trecut. Suntem noi astăzi o avangardă sau o ariergardă culturală, artistică? Inovăm noi, scriitorii? Transformăm noi cumva măcar câmpul ideatic al lumii, dacă câmpul de bătălie nu îl putem influența?
IA și scriitura robotizată, care au venit într‑un mod copleșitor peste noi, ne impun acel rol de precursor, fără ca să ne întrebe. Robotul e mediocru, dar, gestionat de om, poate deveni un instrument exemplar. Unii îl negăm, alții îl elogiem, majoritatea îl folosesc fără a declara că o fac. Mașina electronică de scris este lipsită de performanță, în schimb, competența ei este una memorabilă. Performanța trebuie să vină de la omul care o gestionează. Acolo se va face diferența. Și asta e marea transformare pe care o trăim. Robotul ne poate ajuta să facem traduceri, în timpul alocat cândva pentru o traducere, putem realiza trei traduceri. Transpunerea automată dintr‑o limbă în alta este la distanța unui clic. Doar că fără revizuire, redactare, stilizare, contextualizare, nuanțare, naturalizare, riscăm să avem niște produse rizibile, de proastă calitate lingvistică; niște texte de plastic cu un limbaj de polietilenă.
Va scrie robotul poeme, nuvele, romane? Dramaturgia va fi de sorginte artificială? Deja apar astfel de produse. Și termenul exact este cel de „produse”. Ele nu sunt creații, sunt produse de conveier, șablonate, de larg consum. Arta și literatura vor rămâne în zona premium. Emoția, starea umană, chiar și eroarea vor trăda umanitatea. Postumanismul, caism de definit epoca noastră, va avea tot mai multă nevoie de umanism, de uman, de acel element omenesc care va nuanța, va distinge, va diferenția. Textele din IA vor fi fastARTul vieții noastre, un fel de fast‑food pentru nevoia noastră de a consuma creații. Și le vom folosi pentru a scrie comunicate de presă, rapoarte, procese‑verbale etc. – lucrări de secretariat care ne mănâncă atâta timp și efort creativ. Arta înaltă va experimenta cu IA, dar niciodată nu va fi doar IA. Cum Eminescu și Caragiale s‑au exersat în a scrie telegrame, acele schițe literare publicate în ziarele timpului, așa și scriitorii cei buni ai epocii noastre vor transforma tehnicismul în creație. Altfel, nu vor fi creatori, ci secretari ai unui proces literar care îi va scoate pe margine din motive valorice și estetice. Cu cât mai individualizat va fi proiectul literar, mai specific, mai nuanțat, cu atât mai de calitate. Iar asta îi scapă robotului, care este unificator, hipercorect, normat, șablonat, timorat de licențele de limbaj și aseptic. Mașina nu are bacterii de niciun fel. E o disbioză vădită. Iar literatura e mereu bioactivă. O știm și o simțim cu toții!
