Unele femei încearcă să dibuiască lungimea vieții privind cu atenție linia din palmă. Eu cred că viața este ca linia de cale ferată. Undeva începe. Altundeva se termină la fel de brusc cum a și început. Unii caută urme de viață pe alte planete. Eu descopăr urme de viață pe pereții stațiilor de așteptare și pe peroanele pustii ale Moldovei. Văd scrijelit cine pe cine a iubit, cine a trecut pe acolo, uneori și când. Într‑o stație aveam să descopăr de două ori numele Ana. Pe peretele interior și pe cel exterior al stației. Același scris, aceeași Ana. Îmi amintește cumva de un joc al copilăriei, în care citeam invers cuvintele să văd ce dau. Ana e Ana, oricum l‑ai citi. Ca apa, bob, rar. Îmi plăcea numele Tatiana și credeam că e un fel de Tati + Ana = familie.
Un om este o carte. Cu toate acestea, pe fețele oamenilor din stațiile și trenurile Moldovei vei citi ceea ce nu vei găsi în cărți. Sunt bătrâni cu decorații, care nu îi înțeleg pe cei tineri. Sunt tineri care nu îi înțeleg pe bătrâni. Sunt îndrăgostiții. Mai sunt muncitorii pe cale de dispariție. Există încă lucrători de la calea ferată. Mi‑am propus să trec prin toate stațiile în care oprea odinioară trenul Bălți–Ungheni. Trenul nu mai circulă, dar în stații mai găsești oameni. Supraviețuitorii trenurilor și vremurilor. Dar parcă eu ce sunt?! Unii vin pur și simplu să își caute liniștea, să își revadă viața ce a trecut ca trenul de Ungheni. Ajung la Bulhac. Un fel de teritoriu al meu din Țara Prutului. Mi se strânge inima. Fiecare sat are o sărbătoare, un hram. Bulhacul se identifică cu tristețea albastră. Și mama are ochii albaștri. Numai eu am ochii de parcă sunt dale de lemn care susțin liniile de tren. Uneori mă rușinez în Bulhac că nu am ochii albaștri. Albastru este culoarea predominantă în mica așezare, din care au plecat aproape toți. Sunt convins că, dacă s‑ar tăia la o mână, tuturor locuitorilor le‑ar curge sânge albastru. Aș vrea să fac un experiment. Cel mai sănătos om de pe planetă să fie adus la Bulhac. O ședere în sat mai mult de o zi îl va transforma într‑un fel de infirm pe viață. Pentru că va dobândi sindromul tristeții albastre, care deocamdată nu are leac. Satele par niște haine mâncate de molii. În fiecare zi apar găuri noi. Poate că nu poți înțelege dacă nu ai stat măcar o oră într‑o stație pustie, unde trecutul, prezentul și viitorul incert se întind, toate, pe 50 de metri. În stația Bulhac mă întâlnesc cu doamna Olga. Îmi spunea deseori că venea în copilărie cu tatăl ei în stație. Treceau trenuri după trenuri. Doamna Olga m‑a fascinat dintotdeauna. Olga este încă tânără. Părul vopsit în culoarea grâului pare o căpiță. Cozile împletite sunt ca niște bucăți de colac aruncate lângă acea căpiță. Sprâncenele par niște cărări neumblate. Ochii îi sunt albaștri ca niște iazuri. Poate că apa s‑a scurs prin lacrimile care parcă au săpat albii în obrajii ei. Uneori am impresia că ochii îi sunt ca geamurile caselor părăsite în care se oglindesc chipuri. Fața ei mi se pare o hartă fizică a Bulhacului. Oamenii ajung să arate ca satele. Stăm amândoi pe linie. Tăcerea spune mai multe decât am putea să ne zicem noi. Cuvintele noastre au plecat, poate, cu ultimul tren. Și cuvintele pot fi călători pe un drum fără întoarcere. Nu departe de linie sunt niște lalele roșii, mari, sălbăticite. Rup în tăcere trei lalele și i le ofer. Iazurile ochilor ei albaștri revarsă mici pâraie. Bulhac, satul tristeții albastre…
Tatiana locuiește în Cioropcani. O știu de ani buni. Are un ochi albastru și unul verde. Ceva rar. Dacă nu ar avea grație și multă feminitate, ai spune că privirea ei este un semafor de cale ferată. Ferice de bărbatul privit prin așa culori. Prietenul Taniușei este din Bulhac. Merge zilnic la ea pe linia de tren. E mai simplu, mai sigur, mai direct decât drumul ce se abate prin Stolniceni. Trenul mai avea întârziere. Un băiat care iubește nu va întârzia niciodată. Va sosi la ora mult așteptată. Ea, nerăbdătoare, este pe peronul pustiu, care devine lumea lor. În stație și‑au făcut însă apariția tanti Valentina și dedea Vanea. Ea a lucrat toată viața pe tren și a mers pană la capătul lumii. Dar lumea aceea a ei s‑a făcut nevăzută, ca trenul. Vine pe peron ca la biserică. Stă până o îneacă amarul și o doboară amintirile.
-Ah, trenul…
Trenul ei era și trenul meu. Mi‑a marcat copilăria. Nu mai există decât în vechile mersuri ale trenurilor. Care, nici ele, nu mai există nici în anticariate. Azi, totul e o amintire ca o fotografie în alb și negru. Dedea Vanea își dă și el întâlnire cu trecutul pe peronul pustiu. Are haina plină de decorații care azi nu mai înseamnă nimic. Măsoară cu pași apăsați peronul. Privește spre Tatiana și prietenul ei. Îi spune Valentinei:
-Bine că se iubesc. Sunt tineri. Vii și mâine?
-Da. Îmi e dor de trenul meu.
Timpul trece, dar este greu în stațiile părăsite să îl măsori. O fi trecut o oră, o zi, un veac? Nu știu, nu știm. Băiatul pleacă și Tatiana îi face semn ca și cum el ar fi la geamul vagonului. Tanti Valentina și dedea Vanea retrăiesc parcă plecarea trenului.
În Moldova este anotimpul ploilor, glodului, lalelelor. Pe peron îți dai seama la un moment dat că timpul a trecut pe lângă calea ferată fără să mai aștepte trenul, oamenii.
