În romanul Veronicăi D. Niculescu Toți copiii librăresei (Polirom, 2020), meseria Silviei Albu nu este doar o ocupație. A fi librăreasă devine, pentru o femeie compromisă în ochii unei comunități mici de o iubire prea timpurie și de o maternitate încheiată tragic, o tehnică discretă de a rămâne în viață. Silvia naște încă în liceu. Copilul, venit prematur, moare. De aici înainte, biografia ei pare redusă de ceilalți la o frază crudă: fata care a avut un copil și copilul a murit. Ea rămâne singuratică, melancolică, purtând o vină fără de vină. Și atunci vine această formulă simplă, fără emfază, dar cu o forță mare: „Și iată-mă librăreasă”. În această propoziție intră o viață nouă. Silvia lucrează într-o librărie din Pitești, într-o Românie comunistă a penuriei, a cozilor, a produselor care lipsesc și a libertăților care lipsesc și mai mult. Deficitul este, de fapt, cuvântul secret al romanului: deficit de hrană, de obiecte, de intimitate, de iubire, de posibilități. Într-o asemenea lume, librăria capătă ceva din funcția unei enclave. Nu e paradisul, cărțile nu anulează foamea, supravegherea sau însingurarea, dar oferă un spațiu în care viața poate fi organizată altfel.
Poate și pentru că, în copilărie, Silvia fusese fascinată de „librarul cu barbă albastră” sau poate, mai exact, de locul pe care acesta îl păzea. „Librăria a fost mereu un loc magic.” Magia nu trebuie înțeleasă aici sentimental. Ea ține de posibilitatea de a ieși, măcar pentru câteva pagini, din realitatea care te definește. După moartea copilului, Silvia începe să citească literatura „mai atentă”. Lectura nu îi oferă răspunsul pe care îl caută, în cărți nu prea poți citi „despre copiii născuți prematur care mor”, dar îi oferă un limbaj în care durerea poate fi purtată fără să fie permanent explicată. De aceea, una dintre cele mai frumoase linii ale romanului este legătura librăresei cu copiii. Sunt copiii unui comunism sărac, copiii care vin după cărți, deși „când vin să cumpere cărți, copiilor le chiorăie mațele”. Televiziunea le livrează imaginea festivă și de paradă a unei societăți fericite. Realitatea le oferă frig, lipsuri și cozi. Silvia le citește povești. Îi primește, îi observă, îi adoptă simbolic: „Toți copiii librăriei. Ai mei”. În această formulă se simte rana copilului pierdut, dar și transformarea ei. Maternitatea imposibilă biologic continuă sub forma grijii. Librăria devine locul în care pierderea nu dispare, dar poate produce tandrețe.
Există, în fond, ceva foarte modern în felul în care Veronica D. Niculescu scrie despre reziliență. Nu o transformă într-un discurs motivațional și nici într-o victorie spectaculoasă. Silvia nu „depășește” trauma după rețeta unei povești edificatoare. Ea muncește. Aranjează cărți și papetărie. Vorbește cu oamenii. Le citește copiilor. Citește pentru sine. „Citesc. Citesc mult, citesc lent…” Ritmul acesta lent este și ritmul revenirii ei la lume.
Apoi apare Roland Nicoară, ceasornicarul. O altă meserie a răbdării, a mecanismelor fine, a timpului care trebuie potrivit. Apropierea lor este aproape inevitabil livrescă: „Mi-a arătat biblioteca”. În alt roman, aceasta ar fi o replică banală. Aici este una dintre cele mai intime declarații posibile. A-i arăta cuiva biblioteca înseamnă a-i arăta felul în care ți-ai ordonat solitudinea. Între librăreasă și ceasornicar se creează o tandră conspirație a celor care știu că obiectele mici precum o carte, un ceas, un raft pot ține lumea laolaltă. Iar comunitatea, firește, îi observă și îi transformă repede într-o etichetă: „librăreasa și ceasornicarul”.
Referințele la Borges și Cehov nu sunt simple ornamente culturale. Cartea de nisip aduce în roman ideea că lectura poate deveni infinită, neliniștitoare, imposibil de epuizat, iar Salonul nr. 6 amintește cât de fragilă este granița dintre cel care privește suferința și cel care ajunge captiv în ea. Silvia trăiește tocmai pe această frontieră. Între viață și retragere, între participare și izolare.
„Sunt singura librăreasă din cartierul acesta”, spune ea. Singură, dar nu fără conexiuni umane. În jurul tejghelei se strâng copii, cititori, povești, iar mai târziu, un bărbat care repară ceasuri. Meseria îi dă Silviei nu doar un venit, ci o poziție în lume, un ritual zilnic, o identitate care nu mai este aceea impusă de trecut.
Finalul deschis lasă în urmă o întrebare simplă și deloc simplistă: îi vor salva cărțile pe cei doi? Poate că romanele bune nu promit niciodată asemenea salvări. Dar Toți copiii librăresei spune ceva mai convingător și anume că uneori cărțile nu ne scot din viața grea, ci ne ajută să rămânem în ea. Să-i suportăm lipsurile, să-i recunoaștem frumusețile rare și, din când în când, să găsim pe cineva căruia să-i putem arăta biblioteca.
