Posomorâtă, lipsită de puteri și tristă,
M‑am așezat pe o bancă de la marginea parcului central ,,Ștefan cel Mare ” din Chișinău.
Și aici am ajuns cu tristețea mea.
Parcă așteptam ceva ce m‑ar fi putut apuca de mână și să mă scoată la mal.
O rază de ceva, nu de soare, ci de speranță.
Așteptam, dar parcă degeaba.
Stelele s‑au ascuns de mine, de parcă ar fi dorit să mă lase și ele, dar au mai rămas câteva.
Frunzele copacilor și ale tufișurilor de acolo se frământau brusc, de parcă simțeau
temerile din sufletul meu.
Am privit în sus disperată, de parcă aș fi vrut să strig către cineva…
Cei din jur treceau pe lângă mine uitându‑se ca la o stană de piatră care tocmai
ce a încremenit fredonând o doină.
Nu îmi păsa de ei, ci doar de cei care îmi mai aud sufletul. Au rămas puțini.
Dar sunt.
Sus, acolo unde priveam indiferent de părerea celorlalți din jur.
Acolo erau: și mama, și bunica, și bunelul, și vecina, și fratele mamei, și Dumnezeu.
