Iată povestea mea: războiul mi‑a vorbit cu vuietul exploziilor ce se apropiau de fereastra la care am ieșit cu toții în prima dimineață de bombardamente, necrezând ceea ce auzeam, crezând că trăim un vis. Atunci, la etajul doi al casei prietenilor mei de lângă Kiev, s‑a trântit ușa și papucii s‑au târât singuri pe scări. „A început războiul, spațiul aerian a fost închis”, a spus Katia, stăpâna casei. Mi‑a rămas în minte sintagma „spațiul aerian”, pentru că în două ore trebuia să zbor la Vilnius, la prezentarea traducerii romanului meu. Vocea ei abia trezită din somn părea aspră și masculină, răgușită și fumurie. Dar, în realitate, asta era vocea fricii, a fricii sălbatice. Un câine mare stătea în bucătărie, în fața ferestrei, și lătra înfricoșat la cerul întunecat de fiecare dată când se auzeau exploziile rachetelor și uruitul avioanelor de război.
Niciun ucrainean nu va putea uita vreodată întunecata dimineață a zilei de 24 februarie 2022, când a început invazia la scară largă. Pe cineva exploziile l‑au trezit din somn, pe altcineva – telefoanele alarmate ale rudelor, dar fiecare își amintește acea secundă în detaliu. Sunt astfel de amintiri care te răscolesc toată viața. Caracterul comun al acestei experiențe intime ne face nu doar un singur popor, ci o comunitate de oameni apropiați, o mare familie. Pentru că am trăit acel moment împreună.
Apoi au fost fel de fel de experiențe, anxietate și lacrimi, durere și furie, dar anume acele prime secunde sunt un cadru încremenit. Ca într‑un program 3D, îmi pot aminti toate detaliile din jur: temperatura aerului, paharele de pe masă rămase din ajun, ceasul de deasupra ușii, mirosul de câine din cameră, gresia răcoroasă a podelei. A fost cel mai important moment din viața mea, după care totul mi‑a mers prost și mi‑au fost date peste cap toate planurile. Poate doar clipa în care am să aud că războiul s‑a terminat o voi trăi la fel de puternic și profund. Dacă am să trăiesc până în acel moment, desigur.
De atunci au trecut doi ani groaznici. Ce s‑a schimbat în noi și în jurul nostru?
Cea mai importantă schimbare este că ne‑am obișnuit cu războiul. Războiul face parte din viața noastră, din rutina noastră zilnică. Aceasta este cea mai groaznică schimbare, ne‑am aclimatizat cu ceva complet anormal, înfricoșător, oribil, am învățat să trăim fără să‑i mai atragem nicio atenție. Acum, când la Kiev sună sirena de raid aerian, aproape că nimeni nu mai fuge în cel mai apropiat adăpost, oamenii continuă să‑și îndeplinească sarcinile obișnuite fără grabă, ca și cum nu ar răsuna niciun fel de sirenă. Moartea a căpătat trăsăturile unei tragedii antice grecești – este condusă de fatum, când nu ai nicio influență asupra propriei tale vieți. Se poate întâmpla ca astăzi o rachetă să zboare direct în casa ta, să cadă peste cafeneaua unde comanzi un cappuccino, să distrugă stația de autobuze în care te întâlnești cu prietenii. Nu ai cum să te aperi de ea, așa că trebuie să o accepți ca pe o posibilitate zilnică. Să se facă voia lui Dumnezeu, spunem noi, ateii.
Există multă moarte în jur. În primăvara anului ’22, când în orașul meu au început să fie aduse primele sicrie ale soldaților care au murit pe front, fiecare moarte era percepută ca o durere personală. În timp ce dricul funerar traversa străzile, oamenii îngenuncheau pe trotuare, căptușind pavajul cu flori, se adunau mulțimi la înmormântări. Acum, în cimitirul orașului există un întreg sector de morminte militare, steagul ucrainean este înfipt alături de cruci. Sicriul este escortat de rude, colegi ai mortului și camarazi de pe front; de obicei, o mică procesiune. Oamenii de pe străzi se opresc în semn de respect, dar nu mai plâng, nu mai îngenunchează și nu mai vin din urma mortului. În general, pentru ei este mai convenabil să se uite în altă parte sau să fugă pe o altă stradă, sau să intre în cel mai apropiat magazin ca să evite o întâlnire cu moartea unei persoane care a plătit cu viața pentru dreptul nostru de a trăi într‑o zonă din spatele frontului, relativ liniștită.
Nu vă grăbiți să‑i condamnați pe acești oameni, nu sunt cinici și nici nu au inimi împietrite. A fost atât de multă moarte, durere și întristare în acești doi ani, încât au rămas fără lacrimi, emoțiile s‑au stins, iar șocul unei noi vești tragice trece repede. Este la fel de paralizant, dar trece rapid. Pentru că trebuie să‑ți aduni toate puterile într‑un pumn și să trăiești mai departe, ca să nu înnebunești de la atâtea emoții și să n‑o iei razna după atâtea experiențe nefaste, deși mie, personal, uneori mi se pare că am înnebunit cu toții, am înnebunit colectiv.
Nu exagerez, credeți‑mă. Iată două dintre știrile noastre din această dimineață. La Harkiv, după bombardamentele rusești, a murit o familie întreagă – doi părinți și trei copii. Rușii au atacat un depozit de petrol, după explozie combustibilul s‑a scurs pe stradă și a luat foc, incendiind mai multe case din sectorul privat, arzând ca niște torțe, până la fundații, mai ceva ca în iad: oamenii au ars de vii în propriile case. Tată și fiu, pe coridor, încercând să scape. O mamă și alți doi copii – în baie. Pavlo, fiul cel mic, de șapte luni, la pieptul mamei sale. În timpul incendiului, copilul a ars ca o lumânare, din el nu a mai rămas nimic, nici măcar oasele – doar cenușa.
Cum poți să nu înnebunești după ce auzi asemenea lucruri? Eu chiar sunt nebun, dacă primul meu gând a fost acesta: ar fi fost mai bine dacă ar fi trimis o rachetă, ca toată lumea aia să moară instantaneu, să nu moară în foc, vreme de mai multe ore, îndurând niște chinuri îngrozitoare, copleșiți de o frică neomenească, pe care o mai poți retrăi doar în iad.
A doua știre: un soldat ucrainean, care s‑a întors abia pe 31 ianuarie din captivitatea rusă, unde a fost umilit și torturat timp de doi ani, pe 8 februarie a fost lovit de un camion la o intersecție. După eliberarea din captivitate, nici nu a avut timp să‑și vadă fiica, pe Valeria Galkina, care acum locuiește la Lisabona, ca refugiată. Ea a scris pe Instagram: „Astăzi a murit tatăl meu. Nu l‑au ucis nici războiul, nici gloanțele, nici doi ani de captivitate. Pur și simplu, traversa drumul și a fost lovit de o mașină. Este cinic. Nu cred că aceasta este realitatea. Iartă‑mă pentru tot. Așteptam apelul tău, așa cum ai promis…”
Nu sunt cele mai impresionante povești de război, ci doar două știri în această dimineață. Așa este viața de zi cu zi timp de doi ani la rând – 730 de dimineți la rând. În fiecare zi mor civili – oameni fără apărare, inocenți, absolut obișnuiți, pe care Rusia îi ucide într‑un supermarket, pe stradă, în propria lor casă.
Dar mor nu doar civili la întâmplare, Rusia ne ucide armata în fiecare zi. Lumea s‑a obișnuit cu ideea că decesele militare sunt normale, sunt statistici ale războiului, dar cu așa ceva nu ar trebui să ne obișnuim niciodată. Dar oare militarii nu sunt oameni? Cine și când a decis că uciderea lor nu este o crimă? Mai mult, armata ucraineană este formată în principal din civili – oameni care s‑au dus voluntar să‑și apere țara ori au fost mobilizați de stat. Acești oameni, înainte de invazie, nu aveau pregătire militară, erau manageri în birouri, șoferi de autobuze orășenești, chelneri în pizzerii sau în restaurante la modă – aceiași oameni ca și voi, care citiți acum aceste rânduri.
Iată‑l pe prietenul meu Maxim Pleșa, 32 de ani, pictor, dar după stilul său de viață, un hippy, o persoană liberă. A pictat portrete ale oamenilor de pe străzi, și‑a asumat slujba de a restaura fresce în temple – așa și‑a câștigat pâinea. A plecat la război ca voluntar, deși nu a avut nicio pregătire militară prealabilă. A fost rănit de două ori, iarna trecută a supraviețuit în luptele pentru Bahmut. La câte răni are, am glumit cu el că are nouă vieți, ca un motan. Aceste vieți suplimentare l‑au salvat de mai multe ori, dar când războiul continuă în fiecare zi, timp de doi ani, nici nouă vieți nu sunt suficiente pentru a supraviețui. Maxim a murit anul trecut. El, un om frumos, a fost adus acasă într‑un sicriu închis, pentru că trupul i‑a fost ciopârțit. Uciderea unui astfel de soldat este sau nu o crimă?
Și acum haideți să răspundem împreună la întrebarea care‑mi este pusă foarte des, în diferite țări: „Scrii în prezent literatură artistică?” Răspunsul este evident.
Trăim în fiecare zi în mijlocul unui asemenea vârtej de povești, încât ficțiunea pur și simplu se predă realității. Niciun roman nu poate concura cu fluxul de povești de zi cu zi din viețile ucrainenilor obișnuiți. Nu scriu nimic artistic și în general astăzi nu mă gândesc la literatură ca la ceva imaginar, desprins de viață.
Pentru că singura funcție a literaturii ucrainene de astăzi este cea de martor, de a descrie destine, de a consemna crime. Când am scris despre Maxim, rudele lui mi‑au mulțumit pentru faptul că în acest fel memoria lui va trăi puțin mai mult, mai mulți oameni vor afla despre viața lui. Literatura devine un fel de psihoterapie, te ajută să supraviețuiești celor mai mari pierderi, să‑ți recapeți speranța că toate acestea nu sunt în zadar, că au un sens, că vom fi auziți.
Nu sunt cuvinte goale: în timpul războiului, în condițiile unei crize economice profunde, circulația cărților ucrainene s‑a dublat, iar afacerea cu carte a rămas una dintre puținele profitabile din țară. Acesta este un paradox, dar numai la prima vedere – în vremuri de turbulență și incertitudine, oamenii au nevoie de o carte, cererea pentru ea a crescut, pentru că este vorba despre oameni, despre lucruri umane și intime. A fi scriitor, în acest moment, este onorabil și extrem de greu, pentru că literatura de astăzi nu distrează, ci ajută și salvează. Deși creează un anumit pericol: dacă ai o bibliotecă mare de hârtie în apartament, atunci în timpul unei lovituri cu rachete casa ta va arde mult mai repede decât altele – pompierii ar putea să nu aibă timp să stingă focul.
Dar acest lucru nu poate fi prevăzut, pe parcursul a celor doi ani de război am învățat, așa cum am menționat deja, să ne bazăm pe destin. Ne‑am obișnuit cu moartea din jurul nostru și am acceptat posibilitatea propriei noastre morți subite. Nu mai reacționăm atât de violent la știrile groaznice, pielea noastră emoțională a devenit mai groasă. Sau, pur și simplu, s‑a tăbăcit cu totul, pentru că în fiecare zi de groază în care s‑a transformat viața noastră, toți am murit încet‑încet. Tot ceea ce ține de omenesc, de normal e pe moarte. Toți am devenit victime ale războiului – atât cei uciși, cât și cei care au avut norocul (până acum) să supraviețuiască.
În doi ani, ne‑am obișnuit cu războiul și tragediile, am început să‑l considerăm o nouă normalitate, viața de zi cu zi.
Și anume acesta este cel mai îngrozitor lucru.
(Traducere din ucraineană de Diana Ignatenco)
