Rușii au intrat noaptea
Anna Lazareva: „Am așteptat cu sufletul la gură să se oprească bombardamentele, dar totul părea fără sfârșit”
Anna, îți amintești unde erai și ce făceai în ziua de dinaintea începerii războiului?
Pe 23 februarie, în ultima zi a unui turneu, trebuia să ajungem la Oceacov, un oraș din regiunea Nikolaev. Eu, fiind originară din Nikolaev, abia așteptam să mă întorc acasă la familie, mai ales că se apropia ziua mea de naștere. Însă moartea neașteptată a mamei actorului principal ne‑a forțat să ne întoarcem la Kiev, unde locuiam de câțiva ani. În timp ce discutam cu un coleg actor care a fost la război în țările arabe, el îmi povestea cum să te pregătești pentru situații de urgență. Mă asigura că e important să ai o geantă de urgență pregătită și să știi cum să te protejezi în caz de bombardament. Nu credeam că‑mi vor folosi vreodată toate aceste lucruri. Totuși, am hotărât să fac provizii, am cumpărat vreo 30 de kg de alimente. Noaptea, în timp ce dormeam alături de iubitul meu, am fost treziți de zgomote puternice urmate de explozii și elicoptere deasupra casei noastre. Locuiam la marginea Kievului, aproape de Bucea, Irpin, Gostomel, localități ocupate încă de la începutul războiului.
Cum ați aflat că a început războiul?
Păi, ne‑am dat seama că a început războiul în momentul în care am auzit exploziile și avioanele zburând deasupra noastră. Acestea au fost urmate de pierderea conexiunii, semn clar că situația devenise critică. În momentul în care conexiunea a revenit pentru scurt timp, am văzut mesaje în grupuri online, confirmând bombardarea Ucrainei. Am sunat să aflu dacă ai mei de‑acasă sunt în siguranță și ei au spus că aeroportul nostru, stația de trenuri și stația de autobuze fuseseră bombardate. Au fost izolați complet, nu mai puteam să ajung la ei. Cu Hersonul deja ocupat (iar Nikolaev e la distanță de 30 de minute cu mașina), nu mai mergea nimic într‑acolo, nici autobuze, nici mașini de ocazie.
Care au fost primele decizii pe care le‑ați luat?
Eu am început imediat să‑mi fac bagajul de urgență, urmând sfaturile primite anterior. Prietenul meu era copleșit de panică, tremura și țipa isteric, refugiindu‑se în baie; a stat un timp acolo și zbiera să intru și eu, chiar dacă spațiul era mic. Eu însă continuam să‑mi adun lucrurile, realizând importanța de a avea documentele și banii pregătiți într‑un singur loc.
Aveați vreun plan în prima zi? Știați unde să mergeți sau ce să faceți?
Nu, nu aveam niciun plan în prima zi, am hotărât să rămânem. Eram convinși că vom trece peste această perioadă, dar în curând, Gostomel, la doar zece minute distanță de noi, a fost ocupat. Apoi am aflat că sub ferestrele noastre se afla o pistă de decolare, unde era asamblat Mriya, cel mai mare avion din lume. Nu știam anterior acest fapt, nu se vedea printre copaci. Vecinii ne‑au avertizat că era extrem de periculos să rămânem în acea casă, dar am refuzat să plecăm, sperând că vom rezista, vom trece peste. Am decis să merg afară, să văd ce se întâmplă. Am ieșit în stradă – era haos total, ca și cum aș fi fost martorul unui fel de apocalipsă: mașini înghesuite, claxoane, oameni care făceau autostopul cu rucsacurile în mână, implorând să fie duși oriunde. E vorba de Jitomir, o autostradă interurbană, acolo era o bandă foarte largă, plină de oameni. Curioasă, m‑am îndreptat spre metrou, unde am găsit o altă scenă îngrozitoare: oameni întinși pe jos, împreună cu câinii și pisicile, unul peste altul. În cele din urmă, am hotărât să mă întorc acasă.
Aveam o vecină bătrână, bolnavă de COVID în acel moment, care m‑a rugat să îi plimb câinele și să găsesc undeva medicamente pentru ea. M‑am întors pe străzi, sperând să găsesc ceva, dar toate farmaciile și magazinele erau închise, nimic nu funcționa. Am decis să merg pe șoseaua Jitomir, care mai târziu a fost numită șoseaua morții, pentru că oamenii erau împușcați acolo. Într‑un final, am găsit un supermarket deschis, dar în timpul alarmei aeriene, toți clienții au fost evacuați în stradă, pentru siguranță, dar s‑a dovedit a fi mult mai periculos – proiectilele zburau și, când loveau pământul, se spărgeau în bucăți mici, adică schijele omorau oameni. Stând pe stradă, s‑au apropiat câțiva militari de‑ai noștri. Erau murdari, cu fețele negre, toți transpirați, chiar dacă era iarnă, era frig. Ne‑au rugat să‑i lăsăm să treacă fără rând, aveau nevoie de apă și se grăbeau pe pozițiile de luptă. Noi, desigur, i‑am lăsat să treacă, fără întrebări. Rafturile supermarketului erau aproape goale, fără alimente esențiale – nici cereale, nici paste…, dar pline de alcool. M‑am gândit că ar trebui să iau vodcă, în caz de rănire, pentru a o folosi ca dezinfectant, deoarece nu aveam acces la alte produse din farmacii. Ajunsă acasă, am luat legătura cu familia. Ai mei mi‑au spus că orașul lor fusese puternic bombardat. În ziua următoare, am decis să revin în metrou pentru a observa evoluția situației.
Nu ți‑era frică să ieși pe stradă?
Contrar așteptărilor, nu am simțit teamă să merg acolo. Într‑un fel, mi s‑a părut mai sigur să fiu pe stradă. O experiență ce mi‑a stârnit curiozitatea de actor – să văd ce înseamnă, de fapt, războiul, cum se desfășoară… Peste tot erau deja bariere antitanc și puncte de control, iar totul părea să se desfășoare ca într‑o scenă alb‑negru, ireal și tensionat. Intrând în metrou, am auzit că se apropie tancurile. Am ieșit afară și l‑am sunat pe tata. „Tată, am spus, vin tancurile.” El mi‑a răspuns cu calm: „Uită‑te bine, vezi ale cui sunt”. Nu aveau nici inscripții distinctive, nici semne de apartenență. Însă, în mijlocul acestui haos, am reușit să observ drapelul nostru pe unul dintre militari și i‑am spus, bucuroasă, că sunt ale noastre. Dar el m‑a avertizat că e devreme să mă bucur – dacă tancurile vin din acea direcție, înseamnă că se retrag. Mi‑a spus să fug acasă imediat, să mă ascund în subsol. Da, într‑adevăr, se retrăgeau în acel moment.
În timpul alarmelor aeriene din Kiev, realizam că aveam doar 30‑40 de secunde să ne adăpostim după doi pereți, pentru că bombardamentele erau iminente și devastatoare. Simțeam cum casa era zguduită de explozii, ca într‑un cutremur continuu, fără pauză.
Cât timp de la declanșarea războiului ați locuit în acea casă?
Aproximativ o săptămână și jumătate. În corespondența cu sora mea, scriam: „Am reușit să dorm o oră în timpul zilei”, „Wow, două ore, minunat!” Zgomotul războiului nu înceta niciodată. Sunetul tancurilor apropiindu‑se și îndepărtându‑se de Kiev amplifica anxietatea și confuzia deja existente, te întrebai dacă au intrat sau nu, sub ce influență suntem, sub ce amenințare, totul era confuz, incertitudinea situației devenea și mai mare.
Când și cum ați decis să plecați?
Decizia de a pleca a fost luată când bătăliile cu tancuri au început la doar aproximativ un kilometru distanță de locuința noastră, chiar în acel supermarket de unde ne aprovizionaserăm. Era evident că situația devenise extrem de periculoasă și că trebuia să plecăm cât mai curând posibil.
Care a fost cea mai grea din acele zile?
Pe 27 februarie, am trăit poate cea mai grea zi din viața mea. Într‑un moment de disperare, când exploziile sfâșiau liniștea, m‑am gândit că nu voi supraviețui. Da, stăteam acolo și îi scriam surorii: „Te iubesc”. Eram convinsă că asta era, că așa se va sfârși totul. Fără speranță, fără certitudine, îmi spuneam în gând: „Vreau să ajung la 25 de ani, măcar atât. Dați‑mi o șansă să trăiesc”. Atmosfera era încărcată de teamă, iar farfuriile din bucătărie se clătinau amenințător; totul se zguduia. La un moment dat m‑am întors și i‑am spus prietenului meu: „Vreau un tort”. Și el mi‑a spus: „Ești nebună, magazinele nu funcționează, nimic nu funcționează, ce tort?” Dar eu eram hotărâtă: „O să‑mi fac singură tortul”.
Nu prea umblam prin apartament, pentru că sub ferestrele noastre era pista de decolare, așa că încercam să petrecem timpul în coridor. Cu inima strânsă de frică, am început să pregătesc ingreientele, dar chiar în acel moment s‑a produs o explozie atât de puternică, încât ferestrele mele s‑au deschis. Așa că mi‑am zis: „Bine, stai, stai, este periculos să fii în bucătărie, voi face tortul în coridor”. Aveam un multicooker pe podea, l‑am pus acolo ca să pot să mă aplec rapid în caz de necesitate. Când am pus aluatul la copt, parcă toată speranța de a rămâne în viață dispăruse, pentru că au început niște bombarda‑ mente intense ce ne încercuiau cu un zgomot infernal. Am pornit multicookerul și am ieșit în coridorul comun, unde bătrâna vecină, bolnavă de COVID, începuse să se roage cu intensitate – cu atât mai înfri‑ coșător, rugăciunile și exploziile se amestecau într‑o simfonie de disperare. La un moment dat, câinele său, încercând să mă calmeze, a sărit în brațele mele și m‑a lins intens. Am zis atunci: „Trebuie să opresc multicookerul, altfel tortul va arde”. Prietenul strigă isteric: „Nu, nu intri în apartament!” Am așteptat cu sufletul la gură să se oprească bombardamentele, dar totul părea fără sfârșit. Am spus: „Acum va arde”. În cele din urmă, am deschis ușa și am căzut pe podea, m‑am târât așa, încercând să salvez tortul. A ars. A ars. În acea clipă am rostit cuvinte de furie și neputință: „Blestemați să fiți. Nici ziua mea de naștere nu mă lăsați să o sărbătoresc. Am 25 de ani și mi‑am dorit o mică bucurie”. Era atât de urât acel tort ars. I‑am pus cumva glazură, apoi am deschis o sticlă de vin, încercând să aducem puțină lumină în întunericul acelei zile cumplite, și am decis să coborâm în subsol, gândindu‑ne că acolo am fi mai în siguranță. Subsolul era foarte mare, ca un labirint, și am fost întâmpinați de vecinii noștri. Printre ei am descoperit veterani de război, bărbați care și‑au servit țara în trecut, inclusiv în Afganistan. Atunci am văzut pentru prima dată bărbați adulți bând vodcă și plângând sincer, cu disperare. M‑am apropiat de ei și i‑am întrebat ce s‑a întâmplat. Răspunsul lor m‑a lovit ca un trăsnet: „Abia acum realizăm că în Afganistan am fost ocupanți și abia acum înțelegem pentru ce am fost urâți și blestemați”. A fost un moment de claritate și conștientizare profundă, care ne‑a legat pe toți într‑un lanț de compasiune și umanitate.
Femeile erau într‑o cameră separată, împreună cu copiii lor, iar unul dintre prunci abia văzuse lumina acestei lumi. Frigul mușca nemilos, iar trupul meu era o arenă de luptă între febră și frisoane, între transpirație și tremur. Aveam angină. Înțelegeam că nu puteam sta mult timp în subsol, boala mă apăsa, iar lipsa medicamentelor mă condamna la neputință, așa că ne‑am întors acasă. După aceea am mai vorbit cu vecinii, toți se ajutau reciproc – am descoperit o mare familie a sufletelor, unde solidaritatea era un șirag de perle legate strâns. Chiar și pe stradă, dacă aveai nevoie de ceva, de exemplu chibrituri, primeai chibrituri. Fiecare dăruia ce avea și primea ce îi era necesar. A fost o unitate atât de puternică… Niciodată nu m‑aș fi gândit că oamenii cu care nici măcar nu te salutai ar putea să te ajute atât de mult și să‑ți dea sfaturi. Acei foști militari au început să‑mi explice când aterizează și când decolează ceva, ce a sosit și ce pleacă de la ai noștri. M‑au învățat să disting după sunet un lansator Grad, o mină, o rachetă. Acele cunoștințe mi‑au conferit puterea de a anticipa și a reacționa adecvat la amenințări. După aceea, mi‑au spus că noaptea au intrat rușii în subsol și, deoarece acești foști militari aveau arme (nu erau funcționale), i‑au păcălit pe ruși și i‑au alungat. După acest incident, mi‑au spus: „Ești o nebună, ești încă tânără, strânge‑ți lucrurile și fugi de aici. Noi suntem cu familiile noastre, ne‑am trăit viața”. Majoritatea vecinilor plecaseră deja. Cam așa a fost. Eu am mai rămas acolo o vreme, nu puteam să mă hotărăsc, nu înțelegeam unde să merg. Aveam un salariu foarte mare, aveam tot ce îmi doream în viață. Visam la o căsuță la mare și mi‑am cumpărat‑o. Turneele erau constante, eram o actriță solicitată, lucram cu vedete, totul era minunat. Dar ideea de a pleca undeva însemna să încep o viață nouă, de la zero. Unde să plec, când nu știam altă limbă? Era un sentiment straniu.
Deja eram, practic, într‑un semicerc, rușii ne înconjurau. Atunci mi s‑a spus că acesta este cel mai critic moment, trebuie să fugim chiar acum. Cartierul nostru a fost complet izolat de toate celelalte cartiere din Kiev, toate drumurile erau blocate, nu mai circulau mașinile, nimic. Nici metroul nu funcționa, era folosit doar ca adăpost. Astfel, trebuia să parcurgem 10 kilometri pe jos. Am înțeles că nu contează câte lucruri voi lua cu mine. Am ales un troller ca să‑mi fie mai ușor și am pornit. Uneori alergam din cauza bombardamentelor.
Te‑ai pornit împreună cu prietenul tău?
Da. Atunci aveam informații că și femeile vor fi chemate la război, toți între 18 și 60 de ani vor fi luați. Mai târziu, am aflat că era o minciună, o strategie a rușilor pentru a împiedica oamenii să iasă pe stradă.
Cum ați parcurs acei 10 kilometri?
Am alergat printre magazine sparte, cu haosul domnind în jurul nostru. Pe străzi erau puțini oameni, toți se verificau între ei cu parole, pe care rușii nu le puteau rosti ușor. În limba rusă, de exemplu, nu există sunetul „L” moale. Așa că, pentru a‑i identifica pe cei care nu erau localnici, se foloseau expresii precum „Ukrzaliznytsia” (Укрзалізниця, trad. literalmente „Căile Ferate Ucrainene”) sau „Polyanytsya” (Паляниця – un tip de pâine tradițională ucraineană). Documentele erau verificate peste tot, și erau multe puncte de control până la gară. Când am ajuns la gară, era plină de oameni disperați, toate peroanele erau aglomerate. Trenurile veneau și plecau, iar oamenii aruncau bagajele din vagoane pentru a face loc cât mai multor persoane. Totul era plin de bagaje, un peisaj al disperării și speranței. Am văzut mai târziu o fotografie cu orarul trenurilor, erau multe curse către Mariupol, unde se aflau rudele mele. Cu o zi înainte de ziua mea de naștere, am vorbit ultima oară cu unchiul meu. Înainte ca legătura să se piardă complet, el mi‑a spus: „Fugi, fugi peste graniță. Suntem înconjurați, nu știm ce se va întâmpla, dar sperăm să supraviețuim cumva”. Acelea au fost ultimele sale cuvinte către mine, un amestec de îngrijorare și curaj în fața necunoscutului.
Și unde voiați să vă duceți?
În general, nu aveam nicio idee despre ce se întâmplă, totul era confuz. Trenurile veneau și plecau, fără niciun semn clar, fără nicio indicație. Erau gratuite pentru toți, parte din evacuare. Mulțimea se împingea cu disperare, oamenii erau lipiți unii de alții, înghesuiți în vagoane, în picioare, umăr la umăr. Anunțurile răsunau în aerul tensionat: bărbații nu aveau voie să urce în trenuri, trebuiau să rămână și să apere Kievul. Pe peroane, tensiunea era și mai palpabilă. Copiii plângeau, soldați patrulau peronul, asigurându‑se că ordinele sunt respectate, în timp ce familiile erau forțate să se despartă. Bărbații își îmbrățișau soțiile și copiii pentru ultima dată, promițând să se revadă, deși în adâncul sufletului lor nu știau dacă acest lucru va fi posibil.
Iubitul tău a rămas pe peron?
Am stat mult timp acolo. Încercând să mă pregătesc pentru ce urma, am luat jumătate din bagajul meu cu alimente, pentru că auzisem de la oameni că nu există nimic de mâncare. Magazinele erau goale, nu aveai de unde să cumperi provizii, iar cei care așteptau trenurile stăteau acolo zile întregi înainte de a putea pleca. De aceea, am luat cu mine cât de multă mâncare am putut, știind că aceasta ar putea fi singura noastră salvare în incertitudinea care ne aștepta. Când în gară a staționat un tren cu două etaje, am realizat că acesta este șansa noastră. Oamenii au început să strige, să se bată pentru un loc în acel tren. Bagajele erau aruncate, într‑un haos controlat doar de dorința de a scăpa. În acel moment, l‑am împins pur și simplu pe partenerul meu înăuntru și i‑am șoptit să fugă la etajul doi, pentru că bărbații erau smulși din tren. Nu au mai reușit să‑l scoată de acolo. Trenul a pornit, iar noi ne‑am simțit în derivă, neînțelegând cu adevărat încotro ne îndreptăm. Toți ne întrebam unii pe alții, dar în cele din urmă am ajuns în vestul Ucrainei. Oamenii își împărtășeau poveștile, erau despre traumele și ororile prin care trecuseră. Mi‑a rămas întipărit în minte cum unii au reușit să scape din Irpen. Rușii au intrat în casele lor înarmați până în dinți și le‑a luat tot ce puteau duce. Apoi, au revenit să ia ce mai rămăsese. Nu au rezistat, au fugit. A fost un moment când îi împingeau pe oameni în fața tancurilor, să intre în Kiev. Populația pașnică era dirijată în linie dreaptă, pentru a evita orice reacție din partea forțelor noastre. N‑au tras ai noștri. Știam unde este tehnica noastră. Nu‑i precum spun rușii, că printre case, ci în complexe de garaje amplasate la o distanță considerabilă de locuințe. Se făcea tot posibilul pentru a minimaliza pagubele asupra caselor de locuit. Mulți dintre prietenii mei erau implicați în apărarea Kievului. Ei mi‑au mărturisit că principalul lor obiectiv era să protejeze oamenii. În tren, la un moment dat, luminile s‑au stins și ne‑a cuprins întunericul. A început bombardamentul, iar oamenii au început din nou să se roage cu glas tare. Apoi, am înțeles că bombardamentul nu a fost îndreptat înspre tren, ci undeva în apropiere. Cu toate acestea, a durat mult, părând o veșnicie. În cele din urmă, trenul și‑a reluat cursa. După zece ore de călătorie, înghesuiți unul lângă altul, am ajuns în Ternopil. Ne‑am așezat pe podea în gară și ne gândeam ce să facem. Căutam un loc de cazare. Totul era deja ocupat de cei care se evacuaseră mai devreme. Nu aveam nici măcar unde să ne așezăm. Am stat pe podea tot timpul. Și am decis să mergem în alt oraș, în Ujgorod. Acolo erau locuri de dormit în sălile de sport, pe podea, unul lângă altul, pe saltele de yoga. Prietenului meu i s‑a oferit un loc în cămin, s‑au implicat niște rude de‑ale lui, dar nu era loc și pentru mine. Și atunci am discutat că ar trebui să merg peste hotare. Rudele nu aveau de lucru în orașul natal, trebuia să merg peste hotare, să‑i ajut material. Tata a spus să merg în Moldova, pentru că el s‑a născut în Orhei. A trăit aici câteva luni și apoi părinții lui au plecat. Atunci nu știam absolut nimic despre Moldova. Râdeam când citeam în pașaportul lui Orhei. Așa m‑am pornit în Moldova. Singură.
(Continuare în numărul următor)
