Dacă zici în Basarabia Leonida, absolut toată lumea se va gândi la Leonida Lari, dar basarabenii au şi un alt scriitor formidabil cu numele acesta, Leonida – e adevărat că e de gen masculin (ei, da, nu numai Nichita e şi nume masculin, chiar dacă se termină în „a”) şi că – în România – e recunoscut ca un mare prozator pe felia lui, deşi a debutat şi el, ca tot românul, cu poezie. Recunosc că, până nu demult, nici eu nu ştiam nimic de Leonida Neamţu, căci despre el e vorba, înainte ca editura bucureşteană Publisol să-i dedice o frumoasă serie de autor, iar unii scriitori pe care-i admir (din generaţii diferite!) să-l ridice în slăvi, iar când am aflat că s-a născut la Soroca, R. Moldova, am zis că nu se poate să nu-l citesc. Am început cu volumul său de povestiri, „Când moare inamicul cel mai bun”, pentru că-mi place mult proza scurtă, dar şi pentru c-am vrut să-i citesc prima lui carte pas cu pas, pe îndelete, fără grabă, să văd dacă are un stil şi dacă-mi place sau nu.
Părinţii lui Leonida Neamţu s-au refugiat din Soroca în România în 1940, odată cu ocuparea Basarabiei, când viitorul scriitor avea doar şase ani. Au locuit, mai întâi, în Maramureş, în Vişeu, apoi în Sighet. A absolvit Facultatea de Filologie a universităţii clujene, a debutat la „Almanahul literar” al lui A.E. Baconsky (alt scriitor basarabean care s-a afirmat în România), la care devine redactor, revistă care îşi schimbă numele în „Steaua”, membru al Uniunii Scriitorilor din România. A murit pe 25 octombrie 1991, la Cluj-Napoca, după ce publică peste treizeci de volume şi mai lasă în urmă şi câteva manuscrise. Iar acum, editura Publisol ni-l readuce în atenţie, aşa că e momentul să-l cunoaştem şi noi, basarabenii. Iată cum e caracterizat Leonida Neamţu pe pagina editurii bucureştene: „Leonida Neamţu este un scriitor care scapă oricărui tip de încadrare literară. A abordat genuri ca romanul SF sau de aventuri şi a trecut, fireşte, şi prin cel poliţist, integrând, însă, în toate, umorul negru, absurd şi referinţele culturale. Aşadar, cititorii au acum la îndemână un autor de colecţie care nu ar trebui să lipsească din biblioteca celor care recunosc valoarea unei cărţi chiar şi dincolo de poveste!”
Îţi dai seama că Leonida Neamţu e un scriitor valoros imediat după ce-i citeşti primul fragment. Soroceanul are stil, umor, ironie, subiecte, personaje, te vrăjeşte, te intrigă şi te încântă. Apoi, ca orice scriitor basarabean, scrie frumos, domnule: „Aclopotoaie se apropia ca tras de o undiţă. El adoptă în prima clipă un ton agresiv, ce se muie însă iute ca un biscuit scăpat în lapte”, „lacul era gol ca o farfurie linsă de pisici”, „Păreau tot atât de interesaţi de spusele lui ca nişte canibali flămânzi cărora li se vorbeşte despre binefacerile chefirului”, „dar Balamela, deşi n-ar nimeri cu puşca nici muntele din faţă…”, „Discreţia e necesară, da, însă… să ştim şi noi”, „odată cu vârsta nu se schimbă şi numele omului, ci numai omul”…
Volumul cuprinde cincisprezece povestiri, una mai mişto decât alta, care se învârt în jurul Hotelului Special D (despre care aflăm cele mai multe detalii în Norii de cenuşă, o excelentă poveste de dragoste ratată, plină de aventuri şi vieţi distruse), iar personajele obişnuiesc să mai sară dintr-o povestire în alta. Multe texte îi au în centru pe trei prieteni, foşti colegi de facultate, Sergiu Ceclan, Dan Leordeanu şi Silviu Balamela, majoritatea – poveşti vânătoreşti sau pescăreşti, de aventuri sau de dragoste, foarte rar, fără poantă (şi atunci, însă, înţelepte, pline de energie şi de învăţăminte). Mi-am însemnat detalii despre fiecare proză în parte, dar vă povestesc doar una, să vedeţi cam cum scrie omul, pe restul vă las să le descoperiţi aşa cum am făcut-o şi eu – cu cea mai mare curiozitate. Să fie chiar primul text din carte, O crimă bine tăinuită. Un conf’ din Cluj, Cristian Dezmireanu, fiind într-o staţiune, începe să deseneze în fiecare noapte, ca prin vis, câte o pisică, deşi nu-i place să deseneze. E atât de chinuit de faza asta, încât îi cere ajutor psihologului staţiunii, Coriolan J. Vidrighin, cu care se împrieteneşte. Ajunge cu reţeta lui Vidrighin la farmacistul Cazuar, care-i spune că ce i se întâmplă acum se trage de la ceva foarte grav din trecut. Dezmireanu & Vidrighin se distrează, vrăjesc femei, beau, iar la un moment dat, şi psihologul începe să deseneze, noapte de noapte, câte o pisică. Îi povesteşte conferenţiarului că i se trage din tinereţe, când, student fiind, s-a dus să înveţe pentru examen la o cabană liniştită, iar la un moment dat, după ce-a aprins soba, deşi stăpânul cabanei l-a atenţionat mereu să nu se joace cu focul, a ieşit să se plimbe cu barca pe lac şi a văzut că arde cabana şi nu, nu s-a întors, ci a fugit de acolo. Înăuntru, era un copil şi o pisică, dar crede c-au scăpat. „N-au scăpat… n-au scăpat! gemu confu’. Nici copilul, nici pisica. Era fiul meu”…
Îmi propun să citesc toate cărţile lui Leonida Neamţu, iar din când în când, o să vă mai povestesc despre câte una, care o să-mi placă mai tare.
