Reeditată peste aproape un deceniu, cartea lui Șerban Axinte, Păpădia electrică (Bucureşti, Casa de pariuri literare, 2012, 2021), mulează atât de exact muchiile realității, încât lasă impresia că e creată chiar în acest moment, din concretul zilei de astăzi. Între problemele pe care le semnalizează cartea, în concepția ei generală, semnificativă mi se pare mai cu seamă cea a dispersiei conștiinței umane.
În pofida unității trupului, care îi susține individului iluzia că ar fi o entitate indivizibilă, omul contemporan trăiește un proces de dispersie a gândirii, a stărilor afective, a sinelui, condiție care îi produce suferință și de care încearcă să se trateze. Personajul poetic din cartea lui Șerban Axinte este obsedat de procesul de dezagregare a tuturor formelor fixe ale realității, percepute drept unitare, inclusiv cel de descompunere a propriei existențe: „viața mea e un insectar din care toate zburătoarele astea fără pic de rușine reușesc să scape, să treacă prin plasticul dogoritor ca prin aburul ce‑mi iese pe nări și din gură” (undo). Conștientizarea procesului degradant al vieții declanșează o tendință contradictorie, de comprimare („să vrei să te ascunzi/ în intestinele/ îngrămădite‑n corp ca într‑o ramă.”). În timp ce realitatea îl scindează, îl detașează mereu de sine, omul se recompune, se vrea redus la o formă unitară, pentru „bucuria de a te îngrămădi în tine însuți ca într‑o teacă”.
Individul se află într-o febrilă căutare a unei găoace, a unei structuri protectoare, în care să-și comprime conștiința. În ultimă instanță, această obsesie se rezolvă cu totul imprevizibil: „din cutia de lemn voi vedea/ ceea ce toți au văzut și nu au spus nimănui// ceea ce toți au văzut și nu au spus nimănui/ fără ură, fără certitudini,/ așa e cel mai bine” (mazac mazac mazac mazac). Ideea închiderii în cutia de lemn (sicriul?), este reluată din/în partea a doua a cărții, unde identitatea umană își găsește forma cea mai fidelă: „ar fi bine să mă închizi în cutia de lemn/ ca pe o scrisoare neterminată.” (burkha). Reducerea ființei la o formă concretă vine din necesitatea de recuperare a unității sinelui, care se va desăvârși prin moarte: „nu am crezut, nu am crezut/ puțină moarte nu strică,// adorm alături de mine și mă visez/ îngrămădit în patul meu ca în groapa comună” (groapa comună).
Șerban Axinte reproduce imaginea omului consumându-și existența într-o pararealitate – fie vis sau amintire („în visul tău am coloana dreaptă,/ în visul meu privești în gol/ la amintirile mele de acum;/ toți trei ne‑am închis/ în același contur imposibil”; atunci ai început să o visezi pe mama ta cum te visează,/ tot ce prevestea ea ți se întâmpla instantaneu/ și asta nu te lua deloc prin surprindere”), fie iluzie, reprezentare mintală a realității („irealitatea de fiecare zi inundă liniștea”), fie realitate virtuală, mediatică („dă‑mi ziarul să văd dacă mai trăiesc, dă‑mi odată ziarul”). Iluzia, trăirea interioară a lumii e mai importantă decât însăși lumea, efectul halucinant al oricărui stimul mintal/ senzorial e mai important decât stimulul. Materializarea realității imaginare, onirice, este însă un proces trenat sau chiar stagnat: „ceva prinde contur și nu trebuie lăsat să se întâmple asta,/ să fie strivit din fașă,/ îngrămădit în prosop și aruncat la gunoi” (mai e puțin și mă ițesc afară).
Poemul din dumnezeu a mai rămas doar un ciob explică obsesia pierderii unității primordiale, dar și cea a contradicțiilor interioare, a stării în care „tu”-ul nu este alt om, ci aparține aceleiași persoane, „tu” fiind modul opus de a spune „eu”: „dar tu, încăpățânat cum te știu, te‑ai întors// și mi‑ai propus să despicăm de‑adevăratelea firul în patru.// s‑ar cuveni mai întâi să ne strângem unul pe altul de gât.”. Omul fragmentat nu mai poate găsi o cale de coeziune, nu mai poate potrivi „cioburile” propriei ființe, pierderea unității interioare asociindu-se pierderii lui Dumnezeu. Frica de dezintegrare face pereche aspirației (re)întregirii: „întunericul te‑ar întregi mai repede, întunericul te‑ar întregi mai repede,/ nu e așa, e invers” (careul muților), fie și în moarte.
Realitatea este privită în raporturi inverse. Văzute în oglindă, percepțiile comune își scot la iveală diformitățile și, pe alocuri, absurditatea: „scândura noduroasă/ și rece/ ca un fotomodel”; „mă minunez de perfecțiunea naturii și‑mi fac singur cu ochiul”; „întunericul din mine te orbește”; „umbrele se agită deasupra creștetului”; „domnul a dat, domnul nu a luat”; „tu îl ierți pe dumnezeu și îl ții în brațe” etc. Poezia cultivă o gândire nu în conformitate cu ideologiile stigmatizante, ci împotriva lor. Întrebarea care apare după ce vocea poetică îl face pe receptor să creadă în realitatea poetizată, este „cum să te fac să crezi acum pe dos?”, determinând cititorul să accepte opoziția, să-și schimbe radical convingerea, să vadă lumea mereu altfel – materialul ca imaterial, concretul ca abstract („bornă de aer”) sau invers („între mintea mea și visul tău e acum un abur concret ca mișcările unei păsări marine”).
Imaginea este un factor determinant, care nu doar fixează, ci și declanșează procese. Omul își suprinde fenomenele de interiorizare, de autoabsorbție, de comprimare a propriei esențe: „da, ți‑am mai vorbit despre ce am văzut în oglindă;// o păpădie își resoarbe acele electrice/ în fața propriei imagini” (ore întregi de stat în pat ca în arenă). Individul „mușcat” de exterior, consumat de alți oameni („în fiecare zi iei din trupul meu câte o bucată,/ o ții ascunsă între cerul gurii și limbă// până se face un fel de salivă vâscoasă,/ plină de fibre și vinișoare albe.”), se dezmembrează și sub acțiunea propriilor stări fizice sau sufletești: „chiar și boala mi se ridică prin creștet ca o scamă de păpădie electrică” (păpădia electrică).
Ultima „păpădie electrică” din volum, cea din partea a treia, transfigurează ideea fragilității ființei și cea a farmecului incertitudinii într-o asociere memorabilă de imagini: „ceva crește acum din mine,/ cineva suflă asupra mea/ cu miliarde de fotoni./ aura/ înflorește din bulbul creștetului meu/ într‑o uriașă păpădie electrică”. Fațeta mirobolantă a actului de (auto)descompunere, de desprindere a trupului de senzații, stări și percepții, este un efect al eliberării de sine.
