Nu te mai aștept…
Așa am zis dimineața.
Nu mai aștept pe nimeni…
Și acum tot pe scaun stau și aștept…
Pe cine?
Pe tine?
Pe el?
Pe amândoi?
Pe cineva care să‑mi spună ce să fac…?
El a zis să plec.
El… din altă țară.
Refugiat acolo din prima săptămână.
Dar nu plec…
Nu pot…
Nu vreau…
Stau ca o proastă în mijlocul camerei…
Și afară bubuie…
Geamul se clatină…
Parcă mi se clatină și inima…
Dacă plec…
Cui rămâne casa?
Cui rămân florile?
Da… da… nu râde – florile…
Florile n‑au nicio vină…
Ele nu știu nimic…
Cresc cuminți…
Dacă rămân…
Cui rămân eu?
Nimănui…
Mi‑e frică
Mi‑e rușine
Și mi‑e frică de rușinea asta
Războiul nu ia doar oameni
Ia sensuri
Îmi răstoarnă oglinda
Și eu privesc…
Mă privesc în oglindă
Ochii mei nu sunt ai mei
Sunt ai cuiva care a văzut prea multe
Și nu mai vrea să vadă nimic
Aș putea să mă ascund…
Dar cine mai duce apă bătrânului de la capătul uliței?
Cine‑i mai dă pâine copilului vecinilor?
Nu, nu, nu sunt mama lor
Dar cine sunt?
Mă întrebi cine sunt
Doar o femeie singură
O femeie seacă
O femeie fragmentată
Și ce e o astfel de femeie?
O cameră goală
O pernă rece
O voce care nu mai strigă pe nimeni
Înainte voiam copii…
Daa…
Și am avut… Te‑am avut pe tine… băiatul meu!
Dar nu te‑am ținut niciodată în brațe
Ai plecat de sub inima mea înainte să vină pe lume
Un doctor cu ochii obosiți, absenți,
mi‑a spus „avort spontan”
și a închis dosarul.
Atât
Nici un nume
Nici un certificat
Nici un mormânt
Doar eu și un gol care m‑a mușcat ani întregi
Ani întregi am fost doar o bucată de femeie
Plângeam în fiecare noapte că nu te am…
Atunci… da, atunci când era pace…
Și acum…
Acum mă trezesc și îmi spun că e mai bine așa
Nu trebuie să te ascund sub masă când urlă sirenele
Nu trebuie să‑ți explic nimic
Nu trebuie să‑ți astup gura
Nu trebuie să tremur de frică pentru tine
Nu trebuie să caut
Da… e o fericire murdară
Îmi e rușine de ea
Dar o simt
…
Cu o parte a inimii mele vreau să fug…
Departe…
Unde nu miroase a fum
Unde nu se aud pași grăbiți pe stradă
Dar… cu cealaltă parte… vreau să rămân…
Să pun mâinile pe ziduri
Să le țin
Cum aleg?
Dacă plec, sunt lașă
Dacă rămân, sunt nebună
Și amândouă dor…
…
Mama!
Mama ar fi știut…
Mama ar fi zis…
„Să te aperi, fiica mea! Dar să și iubești!”
Și eu
Și eu am iubit
Te‑am iubit pe tine, băiatul meu!
În nopțile când mă țineam de burtă
În zilele când mă trezeam tremurând
Te‑am iubit când nu mă vedea nimeni
Te‑am iubit și atunci când nu știam dacă mai exist
Te iubesc și acum, în tăcere…
Și iubirea asta nu e dulce
Nu e blândă
E grea…
Mă apasă
Mă arde
Mă ține trează
Mă face să exist
…
Deschid geamantanul
Îmi pun eșarfa.
Ah da, eșarfa asta
Tu o ții minte? Mi‑a adus‑o taică‑tu în prima zi când i‑am zis că sunt gravidă
Și… a doua seară a vrut să mă gâtuie cu ea
Cică i‑au sugerat amicii de pahar că copilul meu nu e copilul lui
Mă ținea de gât cu eșarfa și își etala pistolul.
Atunci, am fugit din mâinile lui și am aruncat‑o.
Am găsit‑o azi când căutam valiza
Ce ironie tocmai azi când voiam să plec spre viitor am dat de trecut.
Mi‑o pun
Îmi pun eșarfa
Nu știu.
Pentru drum?
Sau pentru a uda florile?
…
Pun mâinile pe masă.
Lemnul nu e nici rece, nici cald.
Lemnul nu știe nimic despre război.
Lemnul stă.
Poate ar trebui să stau și eu.
Poate ar trebui să nu mai simt.
Dar simt.
Simt fiecare bubuit ca o lovitură în piept.
Simt mirosul de fum cum intră sub piele.
Simt spaima din ochii altora.
Vecina zice că mâine o să fie mai rău.
A zis la fel și ieri.
Și alaltăieri la fel a zis.
Îmi fac bagajul și îl desfac de trei ori pe zi.
Am pașaportul în buzunarul hainei.
Poate o să plec.
Poate nu azi.
Poate nu mâine.
Dar o să‑mi iau florile.
Toate.
Da, da, nu râde – florile.
Nu le las lor.
Nimic nu le las.
Nimic.
Să rămână cu praful.
Să rămână cu zidurile goale.
Cu ferestrele sparte.
Ah… florile…
Le‑aș strânge în brațe…
Ți le‑as aduce ție
Dar nu… nu… nu…
Sunt prea fragile
tulpinile subțiri se rup…
Eu nu le pot lua…
Pământul si rădăcinile eu nu le pot lua
Nu le pot lua.
Și atunci…
Foarfeca!
Foarfeca!
Unde naiba era foarfeca?
Ah! Uite‑o!
Tai. Tai. Tai.
Foarfeca intră în tulpini.
Se aud pocnituri.
Ca niște oase subțiri.
Ca un plâns mic.
Tai. Tai. Tai.
Le tai
așa cum…
ți‑au tăiat cordonul înainte să apuc să te văd.
Fiecare tulpină, fiecare floare… moartă înainte de drum…
mă doare fiecare scrâșnitură
Dar trebuie să fac asta
Nu pot să le las lor.
…
Dar… dar ce se aude?!
Ce e acest zgomot scurt?
Inima mea se oprește
Respirația mi se strânge
Cine e?
Ah da… e pisica
E pisica mea.
Cum am putut să o uit?!
Vreau să o iau
Vreau să o iau cu mine
Dar…
Dar nu pot…
Nu i‑am făcut pașaport
Va trebui să o las
S‑o las…
Singură
Mă doare în piept… în stomac… în tot ce mai simt…
Fiecare mușcătură de durere… ca un cuțit!
Se freacă de mine,
Mă privește
Mă imploră fără cuvinte
Mă arde privirea ei
Mă sfâșie
Îmi strâng fața în palme
Vreau să țip
Dar nu se aude nimic
Tăcerea e mai grea decât orice bubuit de afară
Îi dau drumul ușor
Îi dau drumul să meargă
Să rămână… singură…
Mă doare că nu o pot lua…
Mă doare cum doare pierderea ce nu poate fi spusă.
Ce greu respir
Tremur
Îmi caut valiza
Lângă ea şi pistolul
Pașii mei răsună în liniștea spartă…
Fiecare respirație… un bubuit…
Fiecare clipă… un ecou…
Nu știu…
Nu știu dacă voi ajunge
Nu știu dacă vreau să ajung
Dar o să merg
Și o să tot merg
Și acolo… acolo
În urmă sau înainte…
Te voi întâlni! Te voi găsi!
Între două tăceri…
Plec!
