Ioana Nicolaie: „Cred că e esențial să fii de partea adevărului și să‑l spui”
Dragă Ioana, prima întrebare pe care aș vrea să ți‑o adresez este despre Ion Iliescu. Primul președinte al României postcomuniste nu mai e în viață. Cum îl vezi tu din perspectiva zilei de azi? A fost un om providențial pentru România sau o figură malefică? Iar dacă tot ți‑am pus această în‑ trebare, te rog să ne vorbești și despre ce s‑a întâmplat în România la sfârșitul lui decembrie 1989: a fost o revoluție sau o lovitură de stat?
Din cauza revoluției confiscate și a mineriadelor, am pierdut enorm ca țară, s‑a spus la moartea lui Ion Iliescu. Ce‑a fost rău și otrăvitor în cei treizeci și cinci de ani de la Revoluția română? Faptul că nu există „vinovații” pentru tinerii împușcați atunci – e primul lucru care‑mi vine în minte. Și nu se știe nici cine au fost „teroriștii” care au tras – uneori de aproape – în zilele acelea. Și, dacă Iliescu a sunat imediat la Moscova, nu s‑a spus niciodată cu precizie cine, de fapt, a preluat puterea. Și, mai târziu, n‑au fost trași la răspundere nici cei care au adus minerii ca să‑i zdrobească la propriu pe cei care protestau în Piața Universității și care cereau, printre altele, eliminarea securiștilor și a colaboratorilor lor din orice funcții publice. Ce‑a fost acolo, la voi, în România, în ’89? sunt întrebată uneori în străinătate. O revoluție spontană, e răspunsul pe care‑l dau. Dar această revoluție a fost trambulina pe care s‑a concretizat o lovitură de stat. Ion Iliescu a fost un continuator al lui Ceaușescu, a făcut pactul cu Securitatea, a folosit în continuare propaganda și, dacă nu s‑ar fi dizolvat URSS‑ul, ar fi dat România pe tavă vecinului de la Răsărit. Faptul că ne aflăm acum în Uniunea Europeană – în care sper să intre și Moldova curând – este un miracol istoric, fără legătură cu acțiunile distructive ale acestui președinte. De ce n‑am avut un proces al comunismului? Cum de nimeni n‑a fost tras la răspundere pentru ce s‑a petrecut în dictatură? Cum de n‑a existat o condamnare a celor implicați în crimele de la revoluție? Cum de‑au fost posibile mineriadele? Cum de fosta Securitate a continuat să meargă la slujbă ocupându‑se exact de aceleași dosare ca și înainte de 1989? Cum de nu s‑a predat la școală istoria comunismului, iar acum avem o populație ajunsă deja la patruzeci de ani care nu știe nimic coerent despre cât de catastrofal a fost acel regim totalitar? De ce, în anii ’90, n‑am trăit ca popor doar sărăcia, ci și o mare rușine, căci ne‑am pierdut credibilitatea în fața lumii libere, care începuse să ne ajute? Răspunsul e Ion Iliescu și cei care și‑au văzut de „ocuparea” temeinică și de durată a țării – atunci s‑au făcut averile, atunci s‑a ivit partidul politic, PSD, care a fost continuu la conducerea României.
Prima mea întrebare a fost legată de istorie și politică, pentru că am văzut că tu ai și o poziție civică față de tot ce se petrece în lume. Îți pasă, iar vocea ta se aude. Oare e important ca un scriitor să fie și un om al cetății?
M‑am întrebat deseori care‑i explicația faptului că unii oamenii nu pot asista pasiv la nedreptate, la abuz, că se exprimă și, în felul acesta, riscă? Oare de ce doar unii ies în prima linie, în timp ce alții, ulterior, se întâmplă să tragă foloasele? N‑ar trebui să fie o reacție spontană de fiecare dată când e necesar, căci s‑a ivit ceva malign într‑o societate? În mod ideal, așa s‑ar petrece lucrurile. În realitate însă, la șirurile de proteste fără de care în ultimii cincisprezece ani am fi fost ocupați tot de tumora rusească – plus ceva mafie românească –, au ieșit cam aceiași oameni. Între artiști, doar unii s‑au exprimat, doar unii au intrat în vizorul denigratorilor de profesie și, mai apoi, al boților de generație recentă. În ce mă privește, cred că e esențial să fii de partea adevărului și să‑l spui. Nu aș fi putut face altfel, n‑aș putea nici acum să tac. E un timp greu al omenirii. Cel mai grav lucru ține, cred eu, de uriașa fabrică producătoare de minciună, de calomnie, de otravă, din rețele. Specia se îmbolnăvește‑n felul acesta, e derutată, dezvoltă paranoia și schizofrenie sociale și reacționează complet aberant. După pandemie și războaie apare, iată, această sinucidere lentă a umanității. Nu știu dacă poate exista vindecare, căci Europa, din păcate, nu‑și controlează online‑ul. Cât de greu ar fi să permiți un singur profil și acela cu identitate clară? Cât de complicat ar fi să ștergi instantaneu orice loc unde apare informație falsă, manipulatoare?
Acum să ne întoarcem la literatura pe care tu o scrii. Știu că ai publicat șapte romane, cinci volume de versuri și unsprezece cărți pentru copii, unele dintre ele sub pseudonime. Câteva dintre romanele tale au fost și bestselleruri și au primit sau au fost nominalizate la unele dintre cele mai importante premii literare din țară și au fost traduse în bulgară, suedeză și germană. Eu ți‑am citit toate cărțile, cu excepția unor volume pentru copii apărute sub pseudonimul Robert Ertsein, și asta doar de aceea că nu știam că sunt ale tale. Recent, am recitit romanul Cerul din burtă, iar discuția despre literatura ta aș vrea s‑o începem chiar de aici: ar fi acest roman unul de cotitură în scrisul tău?
Dacă scrisul unui autor seamănă cu niște teritorii, fiecare cu fauna și flora sa, atunci Cerul din burtă este estuarul – sau limba de pământ – care le leagă. E prins și de unul, și de celălalt; e, adică, atât poezie, cât și proză. Cartografierea mea interioară s‑a materializat în volume de versuri, mai întâi. Până să ajung la Cerul din burtă, această carte atipică a mea, am publicat trei volume de poezie. Ce e sigur? Că nu aș fi scris‑o dacă nu aș fi fost eu însămi însărcinată, dacă n‑aș fi trecut prin starea aceasta atât de tulburătoare pentru orice femeie. Nu‑i de ici colo să‑ți pierzi complet identitatea anterioară, să asiști la modificările zilnice ale propriului corp, să‑ți fie rău, să suferi, să devii încetul cu încetul altcineva; și‑n timpul acesta să știi că viața care‑i ceva uluitor de poetic se transformă și prin ființa care alege să se ivească pe lume cu ajutorul tău. Cerul din burtă conține povestea apropierii de lume a cuiva venit din altă parte și care are de parcurs un drum greu și dramatic până la destinație. În carte apar și alte istorii, povești cu femeile anilor optzeci, de pildă, când orice tip de contracepție era interzis, fiindcă dictatorul își dorea creșterea natalității cu orice preț. În timpul acela, populația era văzută ca un fel de șeptel pe care‑l poți înmulți artificial. Cerul din burtă e o carte între lumi, așadar; e pe granița poeziei și‑a prozei, e despre frontiera vieții și‑a morții și, misterios, e și fără gen, așa cum nu se știe
Ioana Nicolaie, scriitoare
de la început sexul copilului. Datorez acestui volum foarte mult, și nu doar traduceri sau încadrări onorante ca deschizător de drum a temei maternității în literatura noastră, ci, mai ales, gândul unor cititori de‑a avea ei înșiși copii. Mi se pare un dar uriaș ca pe un copil să‑l cheme Gabriel fiindcă mama lui a hotărât să‑l aibă după ce‑a citit cartea. Iar eu, după niște ani, la o lansare, să‑l și întâlnesc pe micuț.
Rămânând la Cerul din burtă, prima constatare pe care o fac e că romanul parcă ar fi fost scris azi, și nu e un roman de nișă, deși e despre maternitate. Citindu‑l, am impresia că i‑a salvat pe mulți cititori. Recitindu‑l, am avut senzația că te‑a salvat și pe tine. Dincolo de asta, cele mai mari bucurii pe care le‑am trăit au fost de natură estetică. Limbajul tău din acest roman seamănă cu o femeie gravidă, din burta lui ieșind acest roman singular. Oare greșesc presupunând asta?
E foarte surprinzătoare observația despre textul gravid, nu m‑am gândit la asta, deși probabil că lucrurile stau așa. Cerul din burtă a ajuns la această a treia ediție, între copertele căreia se găsesc și niște fotografii superbe semnate de artista Felicia Simion, și numai pentru că poeta Diana Iepure mi‑a trimis un mesaj ca să mă întrebe dacă nu vreau să aduc cartea din nou la Editura Paralela 45. Cum să nu? am reacționat imediat, mai ales că volumul lipsea de mulți ani din librării. Înainte să plece la tipar, l‑am recitit cu o mică strângere de inimă. Dacă avea să‑mi pară datat? Dacă lucruri din el vor ține deja de trecut? Căci literatura este, se știe, ca un fluviu într‑o continuă modificare: unele maluri devin aride, altele, dimpotrivă, se transformă în jungle neașteptate. Am răsuflat ușurată, Cerul din burtă n‑avea nimic uscat în el, dimpotrivă. Sper să ajungă, în timp, în fața multor priviri și să schimbe, poate, și suflete. Cât despre încadrarea în genul literar, în două țări în care s‑a tradus până acum – Bulgaria și Germania – a apărut ca roman; în Suedia a ieșit însă într‑o colecție de… poezie.
După Cerul din burtă, ai publicat romanele O pasăre pe sârmă, Pelinul negru, Cartea Reghinei, Tot înainte, Miezul inimii și Drumul spre Soare‑Răsare, și niciunul dintre ele nu seamănă cu primul tău roman. Cum ai reușit acest lucru?
Pelinul negru, dacă mă întorc la asocierea cu teritoriile, este pătrunderea într‑un spațiu vast care avea să mă obsedeze, iată, mai mult de un deceniu. Am scris la Berlin primele rânduri din acest roman, obligatoriu pentru mine – nu mi‑aș fi iertat dacă n‑aș fi găsit timp să‑l pun pe hârtie –, într‑o perioadă în care Gabriel, băiatul meu și‑al lui Mircea Cărtărescu, era destul de mare ca să mă pot rupe câteva ore zilnic și să mă gândesc numai la poveste. Agustina, fetița atipică din el, copilul născut pe moarte la câteva luni după acel 26 aprilie 1986, când a fost explozia reactorului nuclear de la Cernobâl, este cea care povestește tot ce i se întâmplă de când ajunge la școală și descoperă că este un copil diferit până câțiva ani mai târziu, când e dusă într‑o școală pentru copii cu nevoi speciale, unde i se desenează, de fapt, întreaga viață. Inițial, mă gândisem la trei naratori, căci nu credeam că ar fi posibil ca un copil care nu înțelege nimic din ce trăiește, care n‑are o imagine de deasupra a propriei istorii, ar putea să‑și zică singur povestea. Pe măsură ce scriam, îmi dădeam seama că Agustina va reuși asta, fiindcă nu ea trebuie să‑și înțeleagă drama, ci ochiul de deasupra paginii, cel care știe cu mult mai mult, cititorul adică. Nu‑mi place să merg pe drumuri deja bătătorite, de‑aceea fiecare roman al meu a fost o provocare – de la femeia cu o mie de kilograme, din Cartea Reghinei, până la eroul care‑și recuperează viața, după moarte, din Drumul spre Soare‑Răsare. Ce e de spus limpede? Toate cărțile mele plasate în orașul Văralia (existent doar în geografia literară, nu și în cea reală) au ca sâmburi de pornire elemente biografice: eu, Ioana Nicolaie, sunt al patrulea copil dintr‑o familie cu doisprezece copii; eu, Ioana Nicolaie, am traversat școala în comunism și știu bine cum era lumea aceea totalitară; eu, Ioana Nicolaie, am o soră care s‑a născut pe moarte (Pelinul negru e cartea ei) și o mamă fantastică, obligată, în vremuri grele, să aducă pe lume doisprezece copii (Cartea Reghinei e a ei), și un frate artist, Maxim Radu Niculai, care n‑a apucat să‑și vadă literatura publicată (Drumul spre Soare‑Răsare e romanul lui). Și tot eu, Ioana Nicolaie, mai am tot felul de amintiri din comunism, așa că a trebuit să scriu și Tot înainte – pentru cei care nu știu, „Tot înainte” era salutul pionierilor din acea vreme. Cine erau pionierii? Ei, de‑asta e vital să se predea la școală istoria totalitarismului.
Unele dintre romanele tale au fost numite și cărți ale nordului, iar eu le‑aș mai vedea și ca pe niște cărți cărți ale familiei, nu doar ale unei provincii. Istoria, că se cheamă catastrofa de la Cernobâl sau altfel, se insinuează în intimitatea personajelor, schimbându‑le viața sau impunându‑le lor să se schimbe. Care sunt mizele prozei tale? Ai putea să ne vorbești despre viziunea ta ca romancier asupra literaturii și lumii de azi sau de ieri?
Literatura e miza mea, puterea ei de‑a produce realitate și de‑a pătrunde în eșafodajul interior al cititorilor. Dacă e să folosesc iarăși imaginea teritoriilor pe care un artist le explorează și le arată altora, atunci una e ca un scriitor să scrie ceva indigest, fără meserie bine stăpânită, și alta e să aducă la lumină ceva provocator, intens, căci cumulează nu doar parte estetică, ci și gândire, cunoaștere, un fel nou de‑a vedea lucrurile etc. Fiecare act artistic ar trebui, cred, să fie un alt unghi de privire asupra umanului. Și fiecare act artistic ar trebui să tindă să fie superior estetic. Faptul că‑n ultima vreme asistăm la o întoarcere spre conținutul ideologic, spre arta angajată, de fapt, pe care comunismul a folosit‑o cu asupra de măsură, inventând, în timpul proletcultismului, dar și mai târziu, zeci de scriitori care n‑aveau nicio valoare, dar scriau despre grâne, furnale, oțel și alte bazaconii, e uimitor. Acest tip de literatură are chipul propagandei. Sigur că el vine din două direcții: una internațională, pe linia stângismului academic, și una locală, în acord, deși se dorește în opoziție, cu tensiunile suveraniste de azi. Textul angajat sună bine când e vorba de autoritarism, extremism, lucruri de‑astea. Experiența noastră cu arta angajată din timpul comunismului ar fi trebuit să ne imunizeze legat de ideologie versus estetic. O carte nu‑i despre ceva care poate fi scris și într‑un articol, ci e cumva. E ca o construcție care, în mod ideal, are puterea de‑a tăia respirația, căci e armonioasă, uimitoare și îl îmbogățește pe cel care, după ce‑o vede din afară, pătrunde în încăperi care mai de care mai surprinzătoare. Acest cumva îmbracă teme de orice fel, de la cele ale discriminării de gen la cele ale lumilor totalitare, de la drama unor minorități etnice la oroarea războiului din Ucraina sau din Gaza, să zicem. Volumele despre ceva, alcătuite ideologic adică, pot câștiga pe termen scurt – laudele unor critici, premii conjuncturale etc. –, dar pe termen lung n‑au nicio relevanță. Se poate spune că sunt opere de unică folosință. Și arată așa, căci, revenind la imaginea construcției, de data asta grija pentru felul în care sunt ridicate zidurile nu mai există, fiindcă nici pereți nu sunt, nici podoabe, ci doar o demonstrație care nu te provoacă să cauți un răspuns fiindcă ți‑l dă de la început. Arta ideologică e prefiartă și, deseori, premestecată.
Mai toate cărțile tale au fost publicate în mai multe ediții. Cititorii le așteaptă și le caută în librării. Cum îți explici aderența lor la literatura ta?
Sunt foarte recunoscătoare că unii cititori îmi trimit mesaje, că reacționează după un roman sau altul și că apoi, când lucrez la ceva nou, pare că așteaptă și ei cartea. Singura mea explicație ține de felul în care, cititor fiind, te recunoști sau te oglindești într‑o carte. Te zărești printre rânduri sau nu? E vorba și de tine în romanul pe care‑l parcurgi sau nu? Cărțile merituoase, superioare estetic pot fi iubite chiar dacă nu‑ți lasă niciun ciob în care să te poți oglindi și tu, cititorul. Dar când găsești cărți care să‑ți amintească de ceva din mintea sau din experiența ta, poate că e altfel. Cititoare fiind și eu, spun deseori despre o carte că are viață. Acest a avea viață e o judecată supremă din punctul meu de vedere. Din păcate, citesc și o mulțime de cărți moarte care primesc onoruri și aplauze. Și nu, nu intră aici acei autori virtuozi ai artei lor, clasici sau contemporani, de la Homer la Cervantes, Rimbaud până la Faulkner sau Herta Müller, față de care eu am nu doar o mare admirație, ci și o nesfârșită recunoștință. Literatura este cunoaștere înainte de orice, fiindcă a strâns și încă strânge sub cuvintele ei cele mai strălucite minți omenești.
Ceea ce m‑a mai frapat la tine, Ioana, e că tu găsești mereu timp și pentru alții. Îi ajuți pe tinerii scriitori. Conduci un club literar al acestora, numit „Liternauții”. Scrii prefețe, postfețe pentru colegii tăi. Chiar și mie mi‑ai scris la cea mai nouă carte a mea. De regulă, mulți dintre scriitori sunt niște oameni egoiști. Tu ești o scriitoare atipică în acest sens. Bunătatea va salva lumea?
M‑am bucurat de cartea ta cea nouă, Tu și alte femei, Dumitru; e în ea o destructurare a individului, dar și a lumii care‑l conține. Și e fundalul exotic al numeroaselor orașe în care se petrece acțiunea. Și mai e marea nevoie de dragoste a personajului principal. Nu știu alții cum sunt, dar eu chiar iubesc literatura. Și când ea se ivește din nimic, sub ochii tăi, cred că‑i un privilegiu. Liternauții sunt autori tineri, la început de drum, și au o mare putere. Temele din versurile lor sunt aceleași, general umane – dragostea, moartea, răul, binele etc. –, dar recuzita lor diferă, și numai pentru că sunt poeți ai acestui mileniu. Ei trăiesc în lumi virtuale, gândesc în dihotomii din jocurile pe computer, închipuie structuri fantastice, cu simetrii stranii, sunt originali și au o profunzime neașteptată. Eu țin ateliere de scriere creativă pentru copii de aproape două decenii și sunt implicată în tot felul de evenimente pentru cei mici, dar acum șase ani sau poate și mai mult am început ceea ce‑a devenit apoi „Liternauții” – un loc în care se discută întâi un poet și abia după asta se scrie și se citește propria poezie. E, așadar, nu un cenaclu literar, ci mai curând un curs de poezie din care apar, apoi, și textele originale. De cinci ani ne vedem pe zoom și asta a deschis grupul către tineri din țară, care n‑ar fi putut ajunge altfel la curs. În vara aceasta a ieșit la Editura Paralela 45 antologia Liternauții, care‑i cuprinde pe unsprezece dintre ei și care‑i o frumusețe de carte. Pe paginile ei e de găsit o parte din poezia reală, puternică și asumată de azi. Mai mult de jumătate au deja volume individuale, dar e greu să găsească editori. E complicat să fii tânăr poet la început de drum, când nimeni nu mai vrea să‑ți publice versurile – căci poezia nu se vinde, nu se citește, nu are căutare etc. Cine sunt liternauții din carte? Viviana Pantazică, Delia Calancia, Gabriel Cărtărescu, DragoșMihai Stoica, Teodora Leon, Darius Munteanu, Adriana‑Elena Georgescu, Horia Petrean, Vlad Iordache‑Grigore, Karina Săbădean și Matei Someșan.
În curând, la Editura Paralala 45 va apărea o carte de poezii ale fratelui tău, îngrijită de tine. Poți să ne spui cine a fost fratele tău și cum e poezia lui?
Pictând apa a fost mai întâi o țesătură, invizibilă, care a susținut la propriu viața fratelui meu cel mare, Maxim Radu Niculai. Dacă pânza asta a avut falduri sau a fost și cu porțiuni țesute măiastru, sau s‑a materializat în culori neașteptate n‑avem cum să știm. Căci în volumul care iese în perioada asta tot la Editura Paralela 45 sunt adunate doar poemele care au rămas într‑o agendă neagră, care a ajuns la mine în ziua înmormântării lui. Sub cerul acela uluitor, de primăvară, după ce‑am ciocnit ouă, căci era Paștele, și ne‑am dus să‑l înmormântăm pe fratele nostru, primul născut, preotul a folosit ca temă a slujbei două parabole: a fiului risipitor și a tâlharului bun răstignit lângă Isus. Dar fratele meu, Maxim Radu Niculai, a fost doar un om strivit de viață, mi‑a sunat atunci, acut, în cap. Și‑am decis că trebuie să spun asta, cât mai nuanțat. Așa că am scris Drumul spre Soare‑Răsare, romanul a cărei osatură e dată de ceea ce‑am putea numi destin. Cum își împlinește destinul cineva dăruit din naștere cu talent? Îl împlinește oare? Ce te poate distruge într‑atâta încât tu, care‑ai scris literatură continuu, n‑ai publicat nimic? Când am terminat cartea, care conține și o poveste de dragoste, dar și istorii din timpul comunismului sau, și mai departe, din vremea Ardealului de Nord, dar și întâmplări din viața soldaților în termen sau din minele de aur din Munții Rodnei, după ce ea a plecat în lume, mi‑am făcut curaj și‑am deschis agenda neagră. Poeziile erau trecute „pe curat” în ea, numerotate de la 1 la 199, pregătite așadar cu grijă de însuși fratele meu. N‑a trebuit decât să le culeg și să ordonez materialul. Ce‑a ieșit? O carte puternică, de o mare forță și, pentru mine, profund tulburătoare. Inițial am crezut că voi face doar un act de recuperare pioasă. Acum sunt sigură că nu‑i doar atât, că‑i o recuperare necesară. E un volum viu, care, din nefericire, nu mai poate fi răsfoit de cel care l‑a scris. Sper să fie iubit de cititorii lui.
Am început acest dialog cu evocarea figurii lui Ion Iliescu în istoria contemporană a României și ți‑aș propune să‑l încheiem cu o întrebare despre războiul din Ucraina. Care e atitudinea ta față de acest război? Cum se va schimba lumea și literatura după acest război?
Am scris în Noctiluca mai multe poeme despre acest război. Am sprijinit migranții din Ucraina, pe câțiva i‑am găzduit în casa noastră. Am văzut, în timp, ce înseamnă sugrumarea adevărului și rescrierea lui continuă. Rusia este o țară agresoare, care, am mai spus‑o, se face vinovată, istoric vorbind, de crime
pe care mintea omenească nu le poate închipui: de la milioanele de vieți masacrate la venirea comunismului, la Gulag, la teroare, la execuții, la minciună, la propagandă perpetuă, cu minister, cu metodă, cu boți și cu inteligență artificială. Cum a schimbat lumea acest război? Fundamental. A arătat încă o dată că o graniță nu te apără, că așezarea lângă o lăcustă nu‑i totuna cu cea de lângă un nufăr. Lăcusta face ce știe și nu se oprește, ea vrea mai mult, tot mai departe. Ucraina apără România, Republica Moldova, Europa; și, oricât de ciudat le‑ar părea asta celor de pe alte continente, și pe ei îi apără. Iar Zelenski este cu adevărat eroul lumii noastre. Ce‑ar fi făcut alții în locul lui? Sper ca spiritul liber european să câștige și să nu ne înghită, ca specie, barbarii momentului. Sper ca Moldova să aibă antidot puternic la fluviile de venin care vin dinspre Moscova și să arate încă o dată că drumul ei este unul european. Moldovenii ne‑au ajutat foarte mult la ultimele noastre alegeri, încă le mulțumesc pentru asta. Și sper să aibă, legat de ce va veni în toamnă, aceeași luciditate.
