(născut înainte de vreme) (3)
nenăscut
(Trecătoarea)
Nu mai știu de când zac pe marginea acestui pat
ca pe o culme de resturi, amintiri și visuri fumegând
fibrele din cămașă
s‑au amestecat cu cele din cearceafuri
s‑au topit în arderea cărnii de pe spatele meu
s‑au înfipt în vertebrele mele ca spinii
mă dor coastele de tensiunea respirației.
În camera ce‑și întregește mereu contururile
număr obsesiv minutele
distorsionate în neputința bolnăvicioasă
cum număr obsesiv picăturile
în perfuzia plină și clară
(o asistentă vine în fiecare zi și o înlocuiește)
până mise alungește privirea
și se scurge prin tubul subțire,
prin acul înfipt în venă, șuvoi către tine.
S‑a făcut târziu și n‑am luat aminte
când a amorțit timpul în gropile comune
ale nopților și zilelor
prin zbuciumul din trecătoare
atâtea remușcăris‑au strecurat în plângeri
atâtea revendicări neadresate în palme
acțiuni și reacțiuni
prea puțin judecate sau luate în seamă
cumse întâmplă adesea când îți merge bine
să te risipești cu intensă nepăsare
uiți că nu există mari garanții.
Mă amăgeamcă o mamă e pregătită
să dea viață,să o ocrotească
și m‑amtrezit ca dintr‑o prea lungă visare
deznădăjduită și pierdută
deși nu maiștiu cât poate cuprinde sufletul meu
încă știu cine sunt.
Dar tu cine ești? Ce ești?
Mi te închipui, făptură în miniatură
plutind în sfera ta de strălucire opacă
pe aceste ape otrăvite, cu țărmuri abrupte
sub acest cer greu de gânduri
murmurătoare prin nervurile întunericului
sfâșiat de scrâșnetul încheieturilor mele.
Neperturbat. Absorbit de jocul tău cu undele
fascinat de revărsarea de sunete
de aprinderile din fiecare celulă
de toată forfota închegării tale
fără să ai habar de zbaterile minții mele
printre atâtea senzații extreme
de sete, de frig și de teamă
ah, teribila teamă de pierdere!
Ascult cumse întrepătrund realitățile
angrenate de esența frustă a vieții incipiente.
mă forțez să nu țip
ca să nu sting pâlpâirile firii plăpânde
mă afund în bezna bântuită de fantasme
și nu știu cum să cer ajutor
și nu știu cum să mă încredințez
nu e pe aproape
(cât de departe ochii mei văd
simțurile mele pot pătrunde)
nu e nimeni și nimic din lumea aceasta
nimeni și nimic din lumea cealaltă
nicio altă făptură a lui Dumnezeu
decât tu, fiul meu nenăscut.
Când sosește de la grădiniță fratele tău
orice apăsare se destramă
copiii au o astfel de putere
în zâmbetul și în vocea lor
în brațele mici când se agață de tine ușor
și te învăluie cu mirosul dulce de lapte.
Îl strâng la piept și abia mă rețin
să nu mă ridic din pat odată cu el.
Mâncămsupa de găluște, care îi place atât de mult
(cu unchiul vostru, înainte să plece)
Mamă, mâncarea ta e cea mai bună!
Timpul trece atât de calculat acum
îl privesc cum inspectează orașul din cuburi Lego
drumurile, mașinuțele, oamenii de plastic
animalele din parcurile de plastic
toate jucăriile ordonate pe covor cu o seară înainte
mi le arată pe rând și îmi spune povestea lor
care e alta în seara asta
(după cum au fost jocurile și lecțiile
fiecare din întâmplările mărunte de peste zi)
se încruntă când ise pare că nu sunt atentă
Mamă, mă asculți?
Îmi scutur tristețea de pe față
zâmbesc cât de larg pot
când răstoarnă turnul Lego înalt
și pe toate celelalte apoi
hotărât să croiască o lume după reguli noi.
Îl cuprind în privire cât pot de strâns
e atât de absorbit de jocul lui
încât potsă înghit în sfârșit nodul din gât
să mă cufund în această adiere răcoroasă
ce îmi alină arsura branulei
de la încheietura brațului.
Mai târziu învățămversurile, îngânămcântecul
pentru serbarea de Crăciun
tu ne asculți, te alinți în legănatul undelor
până ce noaptea își răspândește suflarea peste noi
și simt palma mică apăsată ușor pe obraz
Te doare? Nu mă doare.
Bebelușul e bine? E bine.
Cât e de mic? Cât un fluture.
E un înger, mamă?
E un băiețel în miniatură.
Dormi. Dorm.
Adormim toți trei odată.
Sunt clipe când se face liniște deplină
când gândurile se petrec sub tăcere
adâncite unele în altele. Fără forme
solubile, pierdute sau doar rătăcite
păsări mute încremenite în zbor, imponderabile
turme albe și negre fără păstor
momente rare după căderea în somnul binefăcător
tot atât de neprețuite pentru fiu
pe câtsunt de temut pentru mamă.
Atunci existența se scurge fără conștiință
fără simțăminte și fără memorie
timp al îngerului păzitorși al întunericului
timp al renașteriiși al ispitirii morții
timp al cântecului inimii. Fără fior
totuși în lumina albă a unui vis
mai străbate un spasm
remanență a frământărilor oarbe
atâtea reflecții în câte mintea se risipește
mereu se înfiripă,se avântă și pier
într‑un spectacol ratat, fără sfârșit
izvoare secate ce‑au umplut cândva oceane
stele oarbe ce‑au rotit cândva galaxii.
Eu de mică îmi puneam nădejdea în Sfântul Petru
El îl însoțea pe Dumnezeu în lumea cealaltă
cum L‑a însoțit pe Fiu în viață.
Era tot ce știa
un copil gata să vadă un miracol,
oriunde în acele timpuri necredincioase.
În biserică am intrat rar, de Crăciun și de Paști
am stat cuminte, am vorbit în șoaptă
amprivit cu sfială pe pereții pictați
chipurile învechite ale sfinților.
DespreTine auzisemde la bunica mea
ea se închina ori de câte ori ofta
când alerga și se împiedica de treburi
prin curte, la câmp sau la pădure
când topită de oboseală,se așeza la masă
când visa cu capul pe coate sub nuc.
Ea îmi povestea ce frumoasă
și grea i‑a fost tinerețea
ce cuminți au fost toți cei zece copii ai ei
cum îi murise întâi fata
cum îi murise apoi Antonică, băiatul
cum se uscaseră hainele reci pe el
ca să nu‑l certe că a fost la scăldat.
(Acea împăcare din vocea ei mă înfioară acum.)
Eu îi citeambasmele lui Ispirescu
când adormea îi ascultampreocupată respirația
mă trezeam fericită, dimineața
că nu e lângă mine rece
deja prinsă cu treburile
cu oftatul și vorbitul cu Dumnezeu.
Ea aprindea lumânări pe colacii abia rumeniți
făcea semnul crucii pe ei cu cuțitul
punea bomboane colorate în colivă și‑mi spunea
așa să mă pomenești, să nu mă uiți
să‑mi pui o felie de măr, două nuci
și un strop de vin deoparte
pentru odihna sufletului dincolo de moarte
Ea m‑a învățatsă prefac gândurile în rugăciuni
Tu erai o poveste dincolo de viață
despre îngeri și diavol, despre bine și rău,
despre iertare și prea multe păcate
să nesocotesc numeleTău și al sfinților
să tulbur liniștea morților
să‑L supăr pe Îngerul Domnului cu necredința mea
să îmi doresc ceea ce nu mi se cuvenea
să tânjesc bunăstarea altui copil
să mă mândresc cu visurile mele
să mă rușinez de nevoile mele
de pantofii roșii de lac
de puloverul de lână lucrat
de ștrampii mei groși de bumbac
de tunsoarea mea scurtă cu breton
de cerul înnorat, de soarele arzător.
Tu erai o poveste despre rai și iad
raiul era aici și iadul era pentru păcătoși
amfost copil, amfost adolescentă
am fost mamă tânără
și m‑a ferit Dumnezeu
zilele vieții mele au fost tulburător de firești
am învățat bucuria odată cu plânsul
deznădejdea odată cu visul
tăcerea odată cu muzica
cumsă deosebesc vorbele și sentimentele
rău m‑a durut întâi
când mi‑ai luat‑o pe bunica
cu ea s‑a stins copilăria mea
pentru golul din piept
mi s‑a părut că mi se cuvenea
să primesc dragostea Ta
și m‑am crezut binecuvântată
pentru toată viața.
Unde ești, Dumnezeul Meu?
Te știam aici.
(Continuare în numărul următor)
