CTP m‑a întrebat dacă Pavarotti avea șosete, iar eu i‑am răspuns: nu, spune Diana Popescu în discuția moderată de mine despre „Particularitățile jurnalismului cultural”, povestind despre sosirea lui Luciano Pavarotti la București și făcând aluzie la faptul că un jurnalist trebuie să fie atent la toate și la orice. Mai sunt invitați și Anda Docea, care îmi tot face poze generoase – și îi mulțumesc și pe această cale –, și Cătălin Striblea, tustrei jurnaliști excelenți. Și parteneri minunați: am fost plin de trac înaintea discuției, dar ei au vorbit elegant, deschis, frumos, și tracul mi‑a dispărut. Toți subliniază rolul curiozității, flexibilității și își exprimă crezul că lumea s‑a schimbat și rolul jurnalismului cultural a devenit mai important: el poate media între cultură, social media și public. Anda spune că trebuie să țeși o poveste în legătură cu fiecare eveniment, iar Cătălin – că interviul este baza jurnalismului cultural.
După aceea, urmează o discuție moderată chiar de Diana: încrezătoare, dinamică, plină de umor, se dovedește a fi o moderatoare perfectă, care poate gestiona o discuție cu 10 participanți.
Apoi, extravagantul Narcis Afrăsinei m‑a implicat într‑o discuție despre film. Mă duc, deși sunt descărcat ca o baterie de telefon. Începe o discuție nemărginită despre un proiect din Moldova, căruia îi urez mult succes. Eu nu prea am lucrat în această industrie, dar îl ascult cu admirație pe Florin Lăzărescu – cât de relaxat poate vorbi despre experiențele lui.
Concertul Teiu nu mă impresionează, sunt obosit de cad de pe picioare. Noaptea Albă a Poeziei, dimpotrivă, mă dinamizează: ascult poeme frumoase, fâșnețe, îndrăznețe, performere minunate.
Când ajung să recit, aleg două poeme de dragoste și două „de mamă”. Publicul reacționează, iar eu reacționez la public. Sunt unii care citesc versuri înduioșătoare și au și talent actoricesc (Dumitru Crudu, de exemplu); alții – poeme amuzante (nu voi uita musca lui Iulian Fruntasu); alții – poeme pentru care aș avea nevoie de informații mai minuțioase despre Moldova – sigur, asta nu e vina lor: Irina Nechit, Maria Pilchin. Radu Vancu e minunat, ca întotdeauna, Lena Chilari și Ligia‑Verkin Keșișian sunt niște talente puternice, evidente. Mă bucur să le cunosc și ca poete pe Tatiana Grosu și pe Maria Ivanov. Sandu Vakulovski mă atinge cu un poem despre mama lui, Romeo Crețu – cu psalmi. Lorina Bălteanu – cu personalitatea ei ghidușă și luptătoare în același timp; Delia Calancia și un băiat al cărui nume, din păcate, nu l‑am reținut, tot liternaut – cu inocența lor.
Moni Stănilă e o moderatoare înnăscută: despre toată lumea face prezentări succinte, niște „blazoane” magnetice.
Dimineața, pornesc spre București cu niște amintiri extraordinare. Unde mai pui că l‑am întâlnit și pe Sándor Biszak, fondatorul Arcanum.
„Sunt în regulă actele dvs.?” „Sper.”
Polițistul zâmbește la un așa răspuns. Nu cred că o să mă amendeze. Oricum, nu cred că poate veni ceva mai nasol decât drumul meu prin pietre spre vama Leușeni, drum de‑a lungul căruia mă tot tem că nu voi ajunge ever.
„Ați băut ceva? Mașina miroase a alcool.” „Ieri, la închiderea târgului.” Mă mai întreabă câte ceva despre târg, despre cărți, mă întreabă „ce ați servit”, mă sfătuiește să conduc cu grijă și mă lasă.
La vamă, o domnișoară îmi spune să merg încolo, un domn – să mă duc dincolo. Până la urmă, îmi ia actele o domnișoară, domnul îmi spune să le recuperez – am ieșit din Moldova, dar nu am intrat în România. Mă întreabă dacă semnele de carte nu sunt pliante, eu răspund conform adevărului (nu mint niciodată, dom’le!) și mă lasă, în sfârșit. Nu cred că m‑am bucurat vreodată așa de mult că am ajuns în România.
Fără glumă; chiar mă temeam că o să mă rătăcesc și o să rămân acolo – omul mai are asemenea temeri absurde.
Artista Valeria Barbas m‑a ghidat în propria ei expoziție, Am luat APA în gură. În instalații, am văzut întuneric și râu cât cuprinde, plus rigiditate și comunism: Rusia profundă. Poate și asta m‑a impresionat, dar și scenele din Cartea foametei, spectacolul pe care l‑am văzut și anul trecut, care nu are cum să te lase indiferent.
În relatarea mea de ieri, n‑am amintit‑o pe Diana Iepure, pentru că ea a citit o parodie despre Dumitru Crudu, care cred că era altceva decât celelalte poeme. L‑a prezentat cu dragoste pe „Dudu” și exact așa cum îl văd și eu: împrăștiat și pasionat, niciodată nu știi de unde vine și unde merge, și chiar dacă îți spune, nu‑l crezi. Vine de peste tot și merge peste tot. E un personaj fascinant, boem și totuși cu replica la el.
La discuția moderată de Diana Popescu, mereu melancolicul Alexandru Bordian a declarat că nimeni nu mai citește cronici literare. „Este o scriitoare, Valentina Șcerbani, pe care o cunoști bine și despre cartea căreia am scris, iar cronica a fost citită de foarte mulți.” „Prin ce metode ai aflat asta?” „Prin aceleași metode prin care tu ai aflat că nu citește nimeni.”
Revin: Dudu e aerian, are umor și replică. În Moldova, a învins Europa. Nici nu se putea altfel! Întregul FILIT Chișinău a fost o Europă în miniatură. Să învingă mereu!
