Interviu cu scriitorul Tudor Crețu, realizat de Andrei Zbîrnea

De la poet la manager cultural și înapoi

Tudor Crețu: „Literatura supraviețuiește prin cei care nu pot supraviețui fără ea”

Această discuție a început la Festivalul Internațional de Literatură și Traducere Iași (FILIT), când am moderat evenimentul „Scriitori în Centru” cu poeții Tiberiu Neacșu, Emilian Galaicu‑Păun și Tudor Crețu (24 octombrie 2024). Și pentru că nu am apucat să adresez toate întrebările fiecăruia dintre aceștia, m‑am gândit să segmentez lucrurile cu un interviu scris cu fiecare în parte. Și am început cu Tudor Crețu, cu care am vorbit despre poezie, proză, blesteme, management cultural, Timișoara, grupări artistice de pe Bega și multe altele. Un dialog sincer, ca o (re)developare a realului.

Care a fost pentru tine declanșatorul să scrii Blesteme & More? Cât de mult te‑a inspirat Arghezi și, mai ales, cum ai ajuns la această decantare, prin care blestemele devin incantații? L‑am citat pe profesorul Al. Cistelecan, de pe coperta a IV‑a volumului.

Nu m-am prea raportat la Arghezi. De altfel, nu i-am recitit blestemele, cele „de babă”, decât după ce am trimis cartea la tipar. Mai degrabă, m-a preocupat partea incantatorie – de când mă știu. „Ghilotinele” din Dantelăriile Adelei, volumul meu de debut, de pildă, sunt un fel de fișe/fișări ale trimiterilor evocatoare ale unui cuvânt. Cât am scris Blestemele, în intervalul 2017-2019, am lucrat și la Maluri, roman care spune povestea unui exorcism. Blesteme sunt și acolo. Cuvintele mi-au spus, dintru început, și altceva. Dincolo de sensul de dicționar. Sunt un fel de jerbe. Fiecare sunet, aproape, generează o imagine. Cuvântul muerte, atât de asemănător, de altfel, românescului „moarte”, mă face, uneori, să „văd” gheare de cioară sau corb scobind miezul unei portocale. A-ul e o întindere sărată – efectul salin al sunetului. (Ceea ce arată că poezia e, printre altele, ocnă!) Din punctul meu de vedere, semnul lingvistic nu este, de fapt, arbitrar.

La fel și în cazul oamenilor: uneori, am senzația că au un nume secret, mult mai real decât cel din buletin. Că sângele le e, de fapt, citric – percep, altfel spus, sau mi se pare (că percep) un fel de substanță secretă/fantasmatică, de identitate paralelă, ocultă și cu atât mai reală. „Simțurile duc dincolo de senzorialitate”, vorba unui istoric al religiilor. Și dincolo de poezie, aș adăuga. De la un punct încolo, textul se autogenerează, se scrie, autentificându-se, astfel, ca poem. În treacăt fie spus, în cazurile fericite, textul e mai inteligent decât autorul. Cred în ceea ce aș putea numi VorText. Un text care nu te surprinde, sub un aspect sau altul, (și) pe tine, ca autor, nu e, de fapt, viu. Există un fel de pierdere profesionistă a controlului, sinonimă cu a ști să conduci suficient de bine, încât să lași, din când în când, volanul din mână. Fără a pierde direcția.

„Așa cum, în matematică, minusul nu e mai puțin important decât plusul, nici ura nu‑i mai prejos, poetic, decât dragostea”

Care a fost cel mai dificil aspect în a scrie Blesteme & More? Ai primit reacții adverse, s‑a simțit cineva ofensat sau a luat‑o foarte personal?

Am încercat să potențez fiorul prin tehnică, să îl ascut și mai tare. Blestemele sunt integral rimate, dimensiunea incantatorie, revenind la întrebarea anterioară, fiind cu atât mai importantă. Ele vizează categorii: Ciumegul, Oengista, Inspectorul etc. (Contra) Reacții personale, comunicate ca atare, nu am avut, ceea ce nu înseamnă că nu au existat. Voi fi fost, la rândul meu, blestemat. Se prea poate. Scrierea acestor texte a fost ca un rodeo sau ca o formă de rafting pe torenți textuali. Rima e o primă înțărcare și, în același timp, o ridicare la putere a pulsației, a „nervilor”, a convertirii otrăvii în medicament. Așa cum, în matematică, minusul nu e mai puțin important decât plusul, nici ura nu-i mai prejos, poetic, decât dragostea. Dar nu de ură e, de fapt, vorba, ci de revoltă, de o vulnerabilitate imensă, de puroiul psihic de fiecare zi, de stoarcerea lui cu tot cu rădăcină, de un strict necesar catharsis. Textele au o structură bipartită. Prima parte e un portret, cea de-a doua e blestemul propriu-zis. Era halucinant cum cuvintele se „șuierau” unele pe altele, cum se chemau reciproc. Mai mult, un asemenea demers, cum tu însuți spui, dificil, obligă, iertat să-mi fie, și la o anumită ținută, oricât de neagră și, tocmai de aceea poate, cu atât mai elegantă, a poemului.

Într‑un interviu pentru „Observator cultural”, luat de un cristian, spui că „blestemele au venit, într‑adevăr, și pe linia prea‑zilnicului full contact cu indivizi care au constituit un fel de «muze» negre. Sînt oameni care devin obsesii, care te virusează psihic”. Cum reușești să te transformi din managerul de bibliotecă full‑time în poet? Cum funcționează alchimia în cazul tău, de la haina profesionistului la hainele lejere ale poeziei?

Hainele poeziei, ca să-ți preiau metafora, nu sunt deloc lejere, dimpotrivă! Darul, atâta cât e, e și cruce. Psihostructura de „nevrotic lucid”, de poet e un dat permanent – și revelator, și maladiv. Acest voltaj psihic nu-i deloc ușor de negestionat. Sensibilitatea e atât receptivitate, cât și fragilitate. „Văd enorm și simt monstruos”, știi povestea, iar raportul dintre imaginație și percepție e una dintre obsesiile mele. Convertirea la care, ca să zic așa, mă dedau programatic e cea a experiențelor de peste zi în literatură. A scrie și, deci, a transforma lucrurile prin care treci în proză sau poezie. E o (re)developare a realului: a filmului prea-zilnic. Când în alb-negru, când în culori psihedelice. Ține de n-dimensionalitatea pățaniilor cotidiene. Până la urmă, doar poet ești full-time.

Managerial, cea mai mare bucurie e să îmi folosesc imaginația în conceperea și organizarea de evenimente. Pătura care citește (picnic urban de lectură), Lecturi aprinse (lecturi în surse inedite de lumină), ConCentrica (poate cea mai mare lectură publică din România) sunt singurele „exporturi” de formate de eveniment literar din istoria Timișoarei. În loc să scriu poeme, uneori, stau cu hârtia în față și încerc să imaginez formate noi de eveniment. Dincolo de exemplele de mai sus, avem și altele în implementare. Cum ar fi MaraText, un exercițiu de scriere (re)creativă, organizat după modelul simultanelor de șah. Un scriitor trece pe la mese la care grupuri de tineri lucrează la redactarea unui text pe aceeași temă și le oferă consultanță. La final, textele sunt citite și analizate. Creativitatea și expresivitatea de scriitor sunt printre cele mai importante și utile resurse, orice job ai avea. Felul în care scrii și vorbești, capacitatea de a aborda, din alte unghiuri, problemele curente pot fi atuuri esențiale.

Ținând seama că Blestemele sunt un subiect mai greu de digerat, vine natural întrebarea: despre ce nu ai scrie niciodată în poezie? E vreun subiect pe care nu l‑ai aborda?

Fug, instinctiv, de lucrurile despre care scrie toată lumea. De clișeele și modele epocii. De actualitatea aparentă. Sunt un ins care mai degrabă se exprimă decât se adaptează. Sigur, o anumită capacitate de adaptare am și eu, altfel… Dar tendința predominantă rămâne exprimarea. Nu pot să scriu despre ce nu mă obsedează, inspiră sau stârnește. Nu știu, de pildă, dacă aș putea scrie pe teme date, dacă temele în cauză n-ar fi, în sensul celor de mai sus, și „ale mele”.

„Un mediu în care nu există conflicte deschise între variile grupări, așa cum nu există, însă, nici colaborare semnificativă”

Încă mai ești adeptul tezei potrivit căreia „Timișoara riscă să rămână o margine de lux”, cum ziceai într‑un interviu din 2022? Asta, după ce s‑a întâmplat Timișoara Capitală Europeană a Culturii 2023. Mi‑ar plăcea un răspuns și din perspectivă de poet, dar și din cea de manager de instituție culturală.

2023 a fost un an câștigat, dar la fel de trecător ca toți ceilalți. Actualmente, suntem în perioada de follow up. Nivelul vieții culturale a crescut. În ce privește instituția pe care o conduc: în 2023 s-a obținut finanțarea pentru reabilitarea sediului central. A fost deci și pentru noi vorba de un an determinant. Vom face, astfel, trecerea de la clasicele săli de lectură la veritabile saloane, valorizând potențialul clădirii istorice în care funcționăm. Miza e să ducem lucrurile – și administrativ – la nivelul la care, culturalmente, le-am dus deja.

Timișoara a câștigat titlul de care vorbeai și pentru că e vamă, nu vatră, precum Clujul. Capitalul simbolic – oraș, prin excelență, multicultural, oraș al revoluției din 1989 și al premierelor etc. – a contat, cred, enorm. Dintre capitalele regionale ale României, urbea de pe Bega trece(a) drept una mai puțin culturală, neavând, în niciun caz, tradiția Clujului sau a Iașiului. Mai mult, trece(a) drept un loc prea așezat, prea burghez, prea „de lux” pentru a da cultură mare. Este o (pre)judecată greșită, dar vie. Un titlu de Capitală Europeană a Culturii, care nu mai are prestigiul din 2007, când i-a fost decernat Sibiului, nu poate schimba, pur și simplu, o percepție istorizată, dar poate contribui la asta. Au fost, desigur, și critici. Și punctuale, și de fond, cum ar fi aceea că proiectul în sine nu e atât despre afirmarea locului, oricare ar fi el, cât despre (re)afirmarea unor clișee neomarxiste la modă în UE. O abordare echilibrată arată că, pentru instituțiile de cultură, în genere, anul menționat a marcat un progres. La fel și pentru sectorul independent. Acest progres însă trebuie continuat.

Cum spuneam și în interviul din „Observator Cultural”, Timișoara are, în literatură și (nu numai), manifestări pregnante: festivaluri, lecturi publice ca niciun alt oraș, cel mai longeviv cenaclu din România, librării etc. E un mediu în care nu există conflicte deschise între variile grupări, așa cum nu există însă nici colaborare semnificativă. Acest tip de Pax Banatica, bazat, mai degrabă, pe un soi de ignorare zâmbitoare a celorlalți, pe gesturi de conivență și alte asemenea e una dintre tare. Capitalul rămâne… necapitalizat. Valoarea, altfel spus, nevalorizată, atâta câtă e. Un exemplu dintre multele care ar merita reiterate: despre cel mai consistent moment literar timișorean, cel optzecist, nu există încă un studiu decisiv, deși instanțe critice competente ar fi. Timișoara literară nu se constituie deci și într-o rampă de lansare a propriilor valori. Nu așa cum și atât cât ar trebui. Or, capitală literară ești, în primul rând, prin ceea ce creezi și „exporți”. Prin ceea ce construiești și impui. 2023 a fost o bătălie câștigată. Soarta războiului rămâne însă/încă nedecisă…

Cum arată scena poetică timișoreană în acest moment? Mainstream și underground, clasic și performativ.

2010-2020 a fost, la Timișoara, deceniul prozei și al eseului. Cele mai citate titluri din zonele astea provin. A fost un deceniu în care au apărut trei festivaluri literare: „LitVest”, „FILTM”, „Ion Monoran”, în care orașul a dobândit statutul simbolic de „capitală a lecturilor publice”. Prin „Pătura care citește”, „Lecturi aprinse”, „ConCentrica” etc. În schimb, s-a stins, aproape, boema, așa cum o știam, undegroundul viu, fertil și, nu o dată, tragic, legat, mai cu seamă, de poeți. De câțiva ani încoace însă, performance-ul poetic pare a câștiga un anumit teren prin „Comuna 30”.

Coordonat de Eugen Bunaru, Cenaclul „Pavel Dan” își continuă activitatea, rămânând cea mai formatoare platformă a literaturii timișorene. Bref, ultimii 10-15 ani au însemnat o înflorire a vieții literare organizate și un declin al elementului neinstituționalizabil, dar la fel de important.

Spui într‑un interviu din revista „Matca literară”, acordat lui Augustin Cupșa, că te bazezi pe senzori atunci când scrii, și nu în primul rând pe date și documente. Cum a arătat totuși procesul de research în cazul volumului de poezie publicat de Casa de Pariuri Literare?

Cultiv o cunoaștere de dincolo de ideea de informare, documentare etc. Senzorii în cauză sunt portalul meu spre „irealitatea imediată” / ficțiunea lăuntrică în care trăiesc. Oamenii pe care îi întâlnesc, bunăoară, unii dintre ei, dobândesc, în mintea mea, un soi de fârtați imaginari: personajele de proză sau poem. Persoana care le-a inspirat nu are, neapărat, ceva în comun cu ele, e doar originalul-pretext, purtătoarea nevinovată și inconștientă a unor asemenea „entități”. Sunt chipuri care nu-mi dau, cu zilele, pace. Nu știu de ce… Dar trebuie să scriu povestea pe care mi-o evocă. La fel se întâmplă și cu unele locuri sau întâmplări. Am senzația unui tâlc sau a unei energii care-mi scapă sau de care, dimpotrivă, nu pot să scap. Aici intervine, mai cu seamă, misteriosul raport dintre imaginație și percepție pomenit mai sus. Scrisul e, poate, singura șansă, oricât de iluzorie, de a-l înțelege.

Spui, în același dialog avut cu Augustin, că „anumite conținuturi psihice ies la iveală doar atunci când ești tu cu tine”, în cazul tău la pescuit, cu un nume specific, spinning (cu momeli artificiale la răpitor). Cum arată scrisul în gând și cum pot coexista mai multe povești/poeme simultan? Cum nu se amestecă ele?

În gând, efectiv, am „scris” doar când am făcut poeme hipnagogice, prin 2006-2008. Hipnagogia e starea de „alunecare” dintre trezie și somn. Atunci am început să rimez, inclusiv pentru a-mi aduce mai bine aminte textele și a le trece pe hârtie dimineața. Uneori le și rosteam live, înregistrându-mă cu telefonul. Mă interesau foarte mult patternurile, oricât de fluide, tipurile predilecte de imagini care se iveau, logica lor onirică.

La pescuit, în liniștea atâtor coclauri, am simțit, de multe ori, că o poveste sau alta dospește și se cere „tastată”, căci tot de conținuturi psihice e, într-un fel sau altul, vorba. Mi-e tot mai greu, trebuie să recunosc, să „amestec” proza și poezia. Tocmai de aceea, tind să alternez perioadele: săptămâni sau luni în care scriu ori proză, ori poezie. Poveștile, poemele etc. sunt parte a aceluiași continuum comunicant care e mintea. Ele se potențează sau se bruiază reciproc. Nici coexistența lor nu poate fi eminamente pașnică. Unele, nu puține, vor rămâne nescrise. De altfel, au și un fel de timp al lor. Un calendar ocult al culegerii/scrierii, dincolo de care se zbârcesc.

Cum funcționează această zonă de inspirație când vine momentul să treci la editare? Cât de critic ești cu textul brut?

Cât de critic pot. Încerc, dintru început, să îi dau o formă cât mai finită și, în același timp, să îi las frâu liber. Paradoxul e aparent. Citesc și recitesc, maniacal uneori. Intervin, modific etc. Pentru ca textul să fie o expresie cât mai vie a stării care l-a făcut cu putință. Și care e adevăratul mesaj.

Tudor Crețu, scriitor

„Avem nevoie de poezie tocmai pentru viețile noastre sunt atât de prozaice”

Ce‑ți mai amintești din perioada începutului de mileniu din punctul de vedere al poeziei?

Am debutat în volum în 2001 – nodul perioadei ăsta rămâne. Îmi amintesc febra cu care scriam și citeam. „Ședințele” de la „Pavel Dan” și tête-à-tête-urile cu Șerban Foarță. Primele evenimente literare pe care le-am organizat, printre care secțiunea de literatură a Student Fest-ului, inaugurată în 2000. Euforia nașterii unei generații și primele contacte cu mari scriitori. Gâlcevile de pe Clubliterar.com și bucuria primelor „eșiri” în lume. Studenția a fost cea mai formatoare perioadă.

Într‑o discuție recentă cu Tiberiu Neacșu, el a rememorat întâlnirile naționale ale cenaclurilor de acum 25 de ani, care se desfășurau la Pitești, dacă am reșinut corect. Spune‑mi mai multe despre această filă de istorie literară.

Pe Tiberiu acolo l-am și cunoscut. În 2001 și 2002 am participat, alături de alți colegi de la „Pavel Dan”, la aceste întruniri naționale. Prima dintre ele s-a lăsat și cu un manifest, pierdut în faldurile epocii. Grupurile de la Timișoara și Craiova au fraternizat dintru început. Atunci, bunăoară, am cunoscut-o și pe Xenia Karo, al cărei prim volum, De jenă, mi-a atras atenția. Erau momente interesante: lecturi, dezbateri, agape. Era, totodată, și un prilej de a sta de vorbă până târziu în noapte cu un poet de la care am învățat: Mircea Bârsilă. Argint galben, O linie aproape neagră sunt, pentru mine, repere. Îmi aduc și acum aminte crâșma de cartier, destul de elegantă de altfel, în care am adăstat prin 2001 și paharele de sticlă albastră din care se bea tărie.

De ce avem nevoie de poezie în viețile noastre prozaice?

Literatura supraviețuiește prin cei care nu pot supraviețui fără ea. Avem nevoie de poezie tocmai pentru că viețile noastre sunt atât de prozaice. E contrapunctul salvator și luminița din ochi. Cea de la capătul tunelului e o reflexie a ei.

Cel mai recent roman al tău este Maluri, apărut la Vellant, în 2023. Una dintre temele importante, conform descrierii de pe site‑ul editurii, este lumea medicală. Ce‑ai mai aflat despre sistemul românesc de sănătate făcând documentarea cărții? Lucruri noi sau ŗi‑ai întărit anumite convingeri?

Maluri spune, din mai multe unghiuri, inclusiv din cel medical, povestea unui exorcism. Romanul continuă critica de sistem din Casete martor I & II. După învățământ și administrație, a venit rândul sistemului medical. În prima sa parte, romanul e un periplu prin cabinete în care medici cu varii patalamale dau piept cu misterul: dureri inexplicabile pricinuite de excitația sexuală. Verdictul e, pe linie, clinic sănătos. Durerile însă devin insuportabile. Am aflat ceea ce, într-un fel, știam deja: cât de singur ești. Cât de ușor ești pasat dintr-o parte în alta, cât de puțini oameni au deschiderea necesară pentru a trece dincolo de limitele propriei specializări sau ale cunoașterii „oficiale”. Am stat de vorbă cu eminențe medicale și cu medici începători. Am văzut abordări dintre cele mai diferite. Și am devenit conștient de cât de impasibil ți se poate spune că te duci…

„Deși probabil n‑o să empatizezi cu Edi Cristea, așa cum ai făcut‑o cu suferindul pensionar din Moartea domnului Lăzărescu, tribulațiile personajului sunt însă ceva familiar pentru fiecare dintre noi. Cum este și condescendența medicilor care îi spun lui Edi că nu pare să aibă nimic, că toate analizele i‑au ieșit cum trebuie. Numai că el are nevoie, în periplul său kafkian, de o soluție, chiar dacă asta înseamnă să se dea pe mâna vindecătorilor de ocazie.” E un citat dintr‑o recenzie a romanului Maluri, publicată de site‑ul Răsfoiala.com. Cât de mult te‑au inspirat înșelătoriile din anii ’90 (CARITAS și multe altele) în scrierea romanului? Și dacă regăsești puncte de convergență cu filmul lui Cristian Puiu și, aș adăuga eu, cu Venea din timpul diez al lui Bogdan Suceavă.

Romanul pornește de la un caz real și nu are nici în clin, nici în mânecă cu anii nouăzeci. Din păcate, cartea lui Bogdan Suceavă nu am citit-o. Spre deosbire de filmul lui Puiu, aici e vorba de un personaj tânăr care, așa zicând, „se caută”, de sistemul medical privat, de un caz complet atipic ale cărui cauze se dovedesc a fi supranaturale și diferențierile ar putea continua. Stilul meu nu e, în niciun caz, documentar. Dimpotrivă. Capitolele medicale sunt doar unul dintre ingrediente. Maluri e o panoramă a variilor (re) medii prin/în care se caută soluția unei probleme și cronice, și acute: medicină privată, satul contemporan, cercurile oculte urbane, biserica, administrația etc.

Cum se poate reinventa poezia în 2024 și cum poate rămâne ea relevantă pentru o masă critică cât mai numeroasă?

Greu de spus. Cert e că va găsi o cale – cel puțin…

Distribuie acest articol:

Share on facebook
Share on twitter
Share on linkedin
Share on whatsapp
Share on email
Share on pinterest

Articole recomandate

Noutăți
Ariana Zburlea

gerar, slobozia

s-a făcut noapteîn dragul meu oraș de provinciecare deschide drumul spre mare babele au intrat în casă, bârfesc sfințiidin calendarul ortodoxstelele dorm ca niște copii

Noutăți
Ioana Pavel

feat. Poezia (I)

Un proiect pentru cititori de toate vârstele Insolit și cu mize experimentale, proiectul de sub egida FILIT, „Parodii originale”, reunește 50 de poete și poeți

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *