Un proiect pentru cititori de toate vârstele
Insolit și cu mize experimentale, proiectul de sub egida FILIT, „Parodii originale”, reunește 50 de poete și poeți de generații diferite, cu voci, cu temperamente și cu stiluri distincte, în jurul unor rescrieri și reinterpretări contemporane ale operelor clasice. Provocarea lansată acestora nu reflectă un rezultat steril al reuniunii unor texte scrise „la comandă”, ci, dimpotrivă, validează atât statutul valoric al autorilor aleși ca referință (Mihai Eminescu, Vasile Alecsandri, George Topîrceanu, Otilia Cazimir și Mihai Codreanu), cât și calitățile de factură creativă ale celor care au acceptat „jocul”, cu toate regulile sale. Mai concret, cele 25 de poete și cei 25 de poeți care au luat parte la acest proiect au răspuns invitației de a scrie un poem care să conțină un vers din opera fiecărui autor deja amintit, păstrând, pe cât posibil, și titlul poeziei alese ca intertext.
Două dintre aceste volume, de care mă ocup aici, feat. Eminescu și feat. Alecsandri, (Editura Muzeelor Literare, Iași, 2021), probează calitatea unei inițiative (și a rezultatului său), având toate șansele de a „salva” autorii canonici de pericolul necitirii. De altfel, cred că asemenea cărți li se adresează cititorilor din toate generațiile, indiferent de preferințele de lectură. Dacă cei care au gusturi pentru clasici îi pot (re)descoperi în noi ipostaze, volume de acest fel le pot stârni interesul cititorilor mai tineri, indiferent dacă e vorba de autori din (prăfuita) bibliografie școlară sau nu.
Eminescu reloaded
Primul proiect care mă interesează aici, feat. Eminescu, propune revizitarea colectivă a vârfului canonului literaturii române prin excelență, cu luciditate și cu inventivitate. Dintre poeziile eminesciene alese ca referință, Trecut‑au anii… deține monopolul recurențelor. Dacă Adela Greceanu explorează creativ potențialitățile semnificante ale cuvintelor „abia-nțelese / pline de-nțelesuri”, Livia Ștefan apelează la același vers eminescian pentru a-l asocia influențelor, respectiv vizibilității pe care o induce lumea contemporană, puternic marcată de virtual: „v-am împărțit cu generozitate / tot ce-am avut mai bun / visele / resentimentele / puterea de cumpărare / am făcut cu voi necesarul schimb / de iluzii”. Plecând de la același sonet, Ștefan Manasia face o radiografie a României degradate („Tzara pierdută printre păduri tunse la zero / Și lanuri de praf ”), în timp ce Cosmin Perța mizează tot pe o viziune dramatică pe care timpurile „rele” o aduc prin viitorul sumbru: „Într-o zi o să te trezești doar pe tine / În mijlocul unei istorii tragice, imobile / De unde n-o să mai pleci”.
Cea mai cunoscută poezie eminesciană, în versiunea lui Radu Andriescu, Luceafărul, se „mută” din sfera metafizică a ideilor și a transcendenței în spațiul mundan al unui „complex școlar miniatural”, respectiv în contextul educațional al învățării mecanic(ist)e: „mă târam cu sania / la fata doctorului care-mi cerea / să știu Luceafărul”. Antiteza dintre lumea demiurgică și cercul „strâmt” al muritorilor din poezia lui Eminescu se transformă în opoziția între clasele și tipologiile sociale pentru Antonia Mihăilescu. Acest nou conflict se stabilește între cercul „privilegiaților” și lumea violentă a familiilor destrămate și a copiilor cu probleme, pentru care educația (sau, mai precis, educarea) e o adevărată provocare: „am hainele rupte pentru că mama nu poate să muncească / atât cât bea tata, a spus Cezarică la ora de dirigenție / profesoara a râs / și nimeni n-a făcut nimic”.
O rescriere interesantă a poeziei La steaua pune în pagină Andrei Dósa, explorând ideea distanței temporale și afective. Miile de ani în care „au fost și / vor mai fi lansate teorii de-a valma” au drept consecință explorarea intelectului, a cunoașterii de tip științific, a negării și a spiritului critic (prin referința Hawking), concomitentă dizolvării afecțiunii, emoțiilor, empatiei: „Prea multă radiație Hawking / și dragoste în inimi prea puțină”. Deplina interiorizare a propriei morți din Odă (în metru antic), sugerată de celebrul final eminescian „pe mine / mie redă-mă”, irumpe în deschiderea către alteritate pentru Liviu Antonesei, prin scindarea subiectivității sinelui: „și în ultima clipă – pe mine ție redă-mă”. În schimb, Matei Vișniec exploatează tema morții din Odă, schimbând tonul dramatic sau tragic al inerenței sale într-un registru jovial: „imediat ce încep să-i vorbesc / imediat ce încep să gândesc, să cânt sau / să îngân / poeme / moartea se pune pe râs / râde cu lacrimi / se tăvălește pe jos de râs / ce mai, o fac să moară de râs”.
Visul lui Eminescu (cel din poezia omonimă) e transformat într-un delir psihedelic în poezia Ruxandrei Cesereanu, prin conectarea dimensiunii onirice la realitatea (i)mediată. Această simbioză permite instalarea visului în starea de trezie, pe scaunul din bucătărie, odată cu evadarea către spațiul exterior: „am început să zbor / mai întâi peste blocul meu” (Vis). De altfel, planarea asigură șansa cunoașterii unui „teritoriu / dintre văzduhuri”, dar și confundarea planurilor, a obiectelor și a fenomenelor naturii sub masca albului generalizat (zăpada, albeața morții, penele gâștelor prăbușite), opus nopții și întunecimii din visul eminescian.
Regimul invocației și comuniunea omului cu natura din poemul eminescian O, rămâi… primesc intonații (și conotații) psalmice în rescrierea Domnicăi Drumea: „acolo, la marginea mării / m-am desprins de tine / ca de corpul unei nave-mamă // atunci când pielea ta / e singura mea rugăciune // atunci când sângele tău / e singurul meu blestem”. Autoarea sintetizează, de fapt, teme și obsesii ale creației lui Eminescu (marginea mării, imaginea mamei, retorica rugăciunii, blestemul), reinvestindu-le într-o formulă poetică mai comună prezentului, eliberată de constrângeri formale.
Simona Popescu transformă elogiul eminescian la adresa lui Shakespeare din poemul Cărțile în prilejul unei reflecții despre identitatea poeziei în „Lumea de-acum, postumană / cu tehnologii și șmecheri, șmecherii / sofisticată sau plebeiană / în care omul uită de sine”, păstrând totuși ideea trimiterilor livrești (la Lewis Carroll și la Nabokov, de această dată). Paradoxal e faptul că, deși e afirmată certitudinea multiplicării poeziei în „nouăzecișinouă / de feluri”, interogația finală („Sau poezia e ca luna / ce-i numa’ una?”) lasă aparent deschisă problematizarea unității/unicității sale, sugerată și de scrierea numeralului într-o formulă compusă prin alăturare („nouăzecișinouă”).
Eminescu – pretext?!
Cea mai amplă poezie din volum, replica lui Radu Vancu la Memento mori, propune focalizarea interesului asupra istoriei secolului al XX-lea, urmărind tragedia separării copiilor evrei de părinții lor în lagărele naziste. Anita, Heda, Paul, copii identificați prin nume, nu printr-un număr oarecare, devin reprezentanții supraviețuirii, care nu au primit deocamdată „corpuri distruse & nume indestructibile”, dar și emblemele unei istorii zbuciumate ale cărei constante sunt dezastrul, violența și ura, ilustrate prin răul din poemul eminescian, preluat intertextual și de Vancu: „Toate au trecut pe lume, numai răul a rămas”. Rugăciunile Gedei, de exemplu, nu țin doar locul cuvintelor de care aceasta e incapabilă la Auschwitz, ci sunt și o modalitate de a restaura „ceea ce moartea nu mai poate desface”. Fără să aibă proporțiile răului nazist, realitatea dură a planului local e ironizată de Dan Sociu prin adaptarea bine-cunoscutei poezii Ce‑ți doresc eu ție, dulce Românie: „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie / păi tot cam aceleași ce-mi doresc și mie / bani pentru mâncare, bani pentru chirie / bani pentru vacanțe, bani de-o nebunie / bani, când o fi cazul, pentru terapie / bani de concesiuni la locul de vecie”. Viziunea pătimașă din oda eminesciană se transformă în resemnare, iar dimensiunea eroică, metafizică și cosmogonică e convertită în dorințe materialiste, al căror refren obsesiv e banul.
Rescriind peisajul feeriei eminesciene și coborându-l în cotidianul contemporaneității, Svetlana Cârstean ironizează mitizarea absurdă și venerarea exagerată din jurul figurii poetului, care a devenit „etichetă” pentru repere spațiale sau instituționale, în jurul cărora poezia e așezată pe piedestal: „era o obligație generală / ca și cum poezia s-ar fi născut acolo acolo ar fi crescut și-ar fi făcut buletinul / peste drum de parcul Eminescu la poliție / ar fi terminat mate-fizică la Eminescu / ar fi stat la coadă la pâine pe Eminescu / […] / o singură condiție / ca-n fiecare duminică să-și facă apariția / pe scena teatrului Mihai Eminescu / unde poezia era din principiu la mare cinste / și interpretată până la sânge / ca să nu mai rămână din ea / nici un rând neînțeles și nici urmă de os întreg” (Pe lângă plopii fără soț). Concluzia amară referitoare la tendința epuizării interpretării sugerează, prin metaforele anatomice, consumarea unei literaturi care nu mai „trăiește” din cauza violentării ei continue, agresivitate mascată de dorința comprehensiunii exhaustive. A nu rămâne „rânduri neînțelese” din poezia lui Eminescu, departe de a-l apropia pe acesta de cititor, anulează fascinația ambiguității și chiar a valențelor interpretative. În schimb, Diana Geacăr propune o alternativă mai detașată de mistificarea poetului în replica la aceeași poezie. De data aceasta, referința la Eminescu se rezumă strict la titlu și la versul intertextual („pe lângă plopii fără soț adesea am trecut”), urmat de descrierea unei scene mamă-fiu, cu intenții educative, pe fundalul estompat al peisajului eminescian: „Fiul meu scapă punga, grămada de floricele se-mprăștie / ca părinții la poarta școlii. «N-are nimic», îi spun eu / «mai târziu o să le-adune vrăbiuțele.»”.
Interesante și provocatoare sunt și celelalte poezii din volum, pe care cititorii antrenați sunt invitați să le descopere.
feat. Poezia (II)
Peisajele „veselului Alecsandri” în interpretare liberă
Nici „veselul Alecsandri” nu scapă (re) interpretărilor libere pe care imaginația scriitorilor contemporani le pun în joc. Deși poezia pașoptistă ar putea părea lipsită de potențialități creative, volumul feat. Alecsandri demonstrează contrariul. Modificând comuniunea dintre om și natură într-un raport problematic, sensibilitatea față de spațiul exterior e convertită în pretexte și subterfugii pentru a formula mesaje ale urgenței prezentului.
În acest sens, prozopoemul semnat de Șerban Axinte, replică la poezia Viscolul, reorientează privirea cititorului de la peisajul de iarnă la explorarea sensibilității și a sinelui, așezând în contrapartidă armonia și liniștea care „au sens doar dacă atingem sacrificiul”, pe de-o parte, respectiv ușurința de a lăsa (aparentul) control în „mâna” emoțiilor negative, a permanentelor alunecări sau derapaje emoționale și a instabilităților de tot felul: „te-ai adâncit prea tare în lumea interferențelor, ai nimerit în fața unui copac pe care trebuie neapărat să îl îmbrățișezi”. Explorând aceeași zonă a subiectivității, Cântecul haiducesc devine, pentru Svetlana Cârstean, pretextul unui poem a cărui miză e antiteza dintre lașitatea fugii („fugi ca frica de umbra ta și-a altora”) și palida apariție (existență?) a curajului: „vorbește-i direct în cea mai simplă limbă / curajului tău parțial temporar și discontinuu / […] / fugi și nu căuta definiția curajului / luptele tale mici nevăzute / au gust de cauciuc plastic și-asfalt”. Laitmotivul obsesiv al fugii, un adevărat refren adresabil propriului interior și identităților fragil(izat)e, rămâne punctul în jurul căruia gravitează diversele motive ale îndepărtării fizice sau emoționale. Plecând de la Sfârșit de toamnă și de la iluziile sufletului discursivizate în poezia lui Alecsandri, Vasile Baghiu păstrează corespondențele dintre fenomenele naturii exterioare și universul interior: „Nici frigul nu aduce vreun supliment de trăire / în afară de senzația că suntem în tranzit, / cu bagajele preluate deja de oameni harnici / și hotărâți să facă viața tuturor mai ușoară, / pe circuite verificate / și în anotimpuri dintre cele mai potrivite”. Mascată de aparența mișcării, percepția senzorială e într-o căutare alertă a condițiilor optime („potrivite”) pentru o existență cât mai confortabilă.
Vasile Grama, Concepere, 2019, ulei, pânză, 80×70 cm
Cea mai frecventată poezie a lui Alecsandri, Miezul iernii, devine referință livrescă pentru un tablou de factură citadină, în care necunoscutul și labirintul orașului sunt vertebrate de o singură imagine care poate fi învestită cu semnificații („doar mașinile părinților veniți să-și ia copiii de la școală / și câteva semne pe care încerc să le-nțeleg” – Radu Andriescu), dar și pentru o reprezentare „înghețată” (în toate sensurile), compozită și statică, în care se aglomerează deopotrivă „o fată în blană lungă”, „un școlar” într-o cofetărie, „câțiva câini vagabonzi” și „polițiști cu căciuli cu clape și geci de fâș” (Ruxandra Cesereanu). Dacă Antonia Mihăilescu renunță definitiv la cadrul natural tipic pentru poezia lui Alecsandri în favoarea unei reflecții pe tema succesiunilor generațiilor, Cosmin Perța reconfigurează peisajul exterior, imprimându-i accente baudelairiene: „Cânt o pajiște / Ce-avea în mijloc un cadavru dezgolit / Care se tot istovea / Până la descompunere // […] / Ruptă este viziunea simplității / Au mâncat-o șobolanii”. Implicit, feeria iernii se asociază cu un peisaj degrada(n)t, dezolat, privit nostalgic în raport cu simplitatea ordonatoare.
Viziunea optimistă din Oaspeții primăverii e (re)convertită de Marius Chivu într-o percepție a agresivității fenomenelor naturii: „Cruzimea acelui martie a fost ninsoarea târzie”. De altfel, natura nu mai e obiect și nici măcar pretext pentru inspirație, ci rămâne simplu decor pentru acțiunile umane (aici, drumul către „cursul de creative writing”) în întregul prozopoem. Restituindu-i naturii rolul de actant principal, Andrei Dósa rescrie poezia Ciclonul într-o variantă oricând pretabilă investigațiilor ecocritice, evidențiind angoasele în fața dezastrelor naturale și a schimbărilor climatice. Dacă „februarie amestecă anotimpurile”, septembrie aduce „incendii de pădure”, iar modificările climei „iau mințile încă unei specii”, atrăgând atenția asupra contextului „nasol” față de care ignoranța e o formă de rezistență pentru frică și pentru incapacitatea controlului. Dacă Gerul creează peisaje idilice în varianta originală, în rescrierea semnată de Moni Stănilă el ajunge, pe o tonalitate mai resemnată, pretextul resemantizării unor fenomene fizice în registru simbolic, fiindcă „Tot ce se răcește primește consistență și durabilitate”.
Dizarmonia sau lipsa de simbioză om-natură atinge cotele unei adevărate expulzări pentru Adela Greceanu, într-o versiune a poeziei Dimineața: „Sunt un corp străin pe care vesela natură / muncește de mult să-l elimine, / să-l dea afară ca pe o piatră la rinichi./ […] / Ea își vede de treabă, / a scăpat de mine / și eu nu mă voi întoarce niciodată în sânul ei, / în rinichiul ei”. Pentru eul exteriorizat cu forța, ruptura nu echivalează cu moartea, dar are certe urmări asupra existenței, care nu mai poate fi conotată (pozitiv/valoric) ca viață, ci rămâne la stadiul larvar al supraviețuirii.
Reflecții sociale și (meta)textuale
Nici poezia cu accente sociale nu e ignorată. În spiritul demitizărilor douămiiste, Emilia Nedelcoff reconfigurează identitatea celebrei Rodica în peisajul domesticului contemporan: „Rodica are mulți copii și un soț / în care cresc fiori, separat de corpul Rodicăi. / Rodica spală, calcă, gătește, face curățenie, / duce și aduce copiii la și de la școală, / scrie temele și se joacă împreună cu ei”. Nu doar rolul casnic individualizează statutul figurii feminine, ci și evidenta situare în inferioritatea caracterului masculin, (mai) predispus la comoditate: „Soțul are salariu, concediu / și program de lucru. Când e acasă, / stă cu telecomanda-n mână și așteaptă / cuminte să-i vină rândul, să trăiască puțin”.
Narațiunea mitică din Înșir’‑te, mărgărite! devine, pentru Simona Popescu, ocazia perfectă de a sugera valențele existențiale pe care le instituie povestea: „O poveste / facem noi / – o poveste-mușuroi / labirinturi nevăzute / viață prind cele pierdute / aparent… // […] // O poveste în poveste în poveste / și ‘nainte mult mai este”. Sugestia nu e una de tehnică literară, ci de întrepătrundere și de conectare a existențelor, a vieților și a poveștii lor continue. Și mai sintetic, Radu Vancu propune o reflecție pe tema fericirii, conectată la dimensiunea metafizică, plecând de la aceeași referință: „Să fim deci fericiți – // să cântăm sub cerul fericit / care ne zdrobește atât de tandru”. Paradoxal sau nu, fericirea e direct legată de „zdrobirea tandră” (in)voluntară la care e supusă omenirea.
Interesantă e și revizitarea metatextuală a poeziei Iarna de către Bogdan Ghiu. De data aceasta, tema poeziei alecsandriniene e lipsită de importanță, fiindcă miza rescrierii e orientată către un comentariu critico-textual în raport cu sursa, considerată „un poem bachelardian-textualist”. Analizând din unghiul prezentului, opera scriitorului din secolul al XIX-lea nu reprezintă lumea, ci universul e creat prin intermediul limbajului: „Toți marii poeți sunt textualiști / scriu altfel spus lumea / produc substanța / materia / prin scris”.
Tonalitatea imprecațiilor și acuzațiile directe din poezia Unor critici se transformă, în transcrierea lui Matei Vișniec, în autocritică: „orbește am scris, cu cuvinte oarbe / doar auzul l-am avut foarte ager / grotesc de bine dezvoltat / și în fiecare secundă am auzit / țipetele de furie sau de spaimă / ale cuvintelor care nu voiau să stea în aceeași frază”. Pe lângă această intuiție senzorială, translatată în discurs, asocierea cuvintelor pare (sau măcar e declarată ca) aleatorie: „nu-mi dau seama nici azi / cum de am reușit totuși să oblig atâtea / cuvinte / turbate / să stea împreună în aceleași poeme / pe aceleași pagini de povești / și oricum ele continuă să se agite / să se scuipe unele pe altele, să se zgârâie / să se insulte copios”. Imaginea măcelului lingvistic, reflectare a dialogului cotidian, are consecințe la nivel fizic, motiv pentru care sfatul inerent seamănă cu un ordin de restricție: „mai bine nu citiți ce am scris”. Și Miruna Vlada propune o reflecție de natură metatextuală, plecând de la poezia Secerișul. Dacă știința avansează (și) prin testarea în laborator, tratamentul ar trebui să-i fie aplicat și literaturii: „literatura e uneori atât de crudă / că ar trebui / mai întâi / testată în laborator / înainte de a ajunge la oameni”. Sugestia gradelor cruzimii mai mult sau mai puțin acceptabile sau tolerabile transformă (și) literatura sau poezia în resursă cu valențe nocive și vindecătoare deopotrivă.
Poeziile lui Eminescu și ale lui Alecsandri rămân, așadar, orizontul creativ în care se profilează vocile poeziei de astăzi, cu propriile obsesii, căutări, tonalități și stiluri. O poezie care își asigură statutul relevanței și prin poziționarea ei în legătură directă cu tradiția literaturii române.
