Interviu FILIT cu jurnalistul și scriitorul Viorel Ilișoi, realizat de Esențial este că s‑a pornit festivalul, că au venit nume mari
Viorel Ilișoi: „În anii ’90, prietenii mei din Basarabia nu trebuiau să fie auziți vorbind românește”
Domnule Viorel Ilișoi, nu sunteŗi pentru prima dată la Chișinău… Povestiți‑ne despre întâlnirea dumneavoastră cu Chișinăul.
A fost o perioadă când veneam aproape săptămânal, în anii ’90, până prin ’98, și lucram la Iași, la revista „Timpul”, care se tipărea la Chișinău, la început săptămânal, apoi lunar. Veneam foarte des. Am făcut interviuri cu toți scriitorii acelei vremi, scriitorii de astăzi importanți, Emilian Galaicu-Păun, Irina Nechit, erau mici pe atunci, erau de vârsta mea la 20. Și zău așa! Mă refer la scriitorii ăștia, la Matcovschi, la Lari, la Valeriu Matei, la Grigore Vieru. Pleiada de scriitori care, după căderea imperiului, au preluat puterea politică aici și erau în Parlament, erau în Guvern. Cu ei toți am făcut interviuri. Am fost de multe ori la Chișinău. Anul ăsta e a patra oară.
De exemplu, când merg la București, mi se pare că de fiecare dată îl găsesc nou. Poate pentru că mă duc foarte rar acolo și nu mai țin minte nici străzile… Atmosfera e întotdeauna alta. Dar atunci când veniți mai des într‑un oraș, cum îl găsiți?
La locul lui. Adică nu e la locul lui, că el trebuie să fie în România, nu în Moldova. Ultima oară am fost în Chișinău acum o lună, și când vii după o lună, nu e o schimbare sesizabilă. Trebuie să iei o distanță mai mare ca să vezi în ansamblu. În urmă cu doi ani, am stat o săptămână la Butuceni. I-am însoțit pe regizorul Nicolae Mărgineanu și pe actrița Maria Ploaie, care au făcut un film aici, cu regizorul Valeriu Jereghi. Mergând zilnic de la Butuceni la locul de filmare, era o gaură mare în asfalt pe care trebuia s-o ocolesc. Acum, după doi ani, când am revenit, gaura e tot acolo. Dar îmi amintesc Chișinăul anilor ’90, ’92, ’93, când am fost prima oară, și ăsta constituie subiectul prozei principale din volumul Strălucitor. Dacă compar cu anii ’92, ’93 până prin ’96, ’97, când am revenit, schimbarea este uriașă, începând de la nivelul vizual vorbind. S-a adăugat multă arhitectură și, din fericire, de mai bună calitate decât în România. În România s-a construit haotic, prost, la grămadă, pe când aici am văzut cartiere noi, foarte bine îngrijite arhitectural, cu o expresie mult mai frumoasă. Străzile s-au îmbunătățit, a rămas gaura aia acolo, pe drumul Orheiului, dar prin Chișinău s-au îmbunătățit. În continuare sunt străzi prost asfaltate, dar arterele principale s-au schimbat. În anii ’90 era război. Nu puteai să mergi nici pe jos, că îți rupeai gâtul prin găuri. Și acum se vorbește românește mai mult decât în anii ’90. Atunci mergeam cu prietenii mei de vârsta mea în autobuz și ei preferau să vorbească rusește, să nu fie auziți vorbind românește. Acum văd că se vorbește mai dezinvolt, se vorbește mult mai bine românește, ceea ce înseamnă că limba română se scurge frumos peste tot și vine și împrospătează și accentul. Bănuiesc că se datorează și faptului că mulți basarabeni trăiesc în România și fac studii acolo. Acum se scriu cărți în limba română, ceea ce este foarte bine. În 2010, când a murit Păunescu, am fost la Copăceni și am scris un reportaj despre satul în care s-a născut poetul. Nu era absolut nicio carte în limba română. Era una singură. O carte de-a lui Păunescu. Se chema Cartea cărților de poezie, un volum uriaș, pe care directorul școlii o primise la Chișinău, direct de la autor. Și oamenii sunt mai luminoși la față. Când ieșiseră din imperiul sovietic, erau toți pământii la față, aveau toți niște expresii triste, temătoare, suspicioase. Se uitau: „Dar cine ești? De ce întrebi? De ce mă ischitești?” Dar acuma sunt mai deschiși. În mod evident, lucrurile se schimbă foarte mult. Având niște polemici zilele astea, de când sunt la Chișinău, cu Andrei Pleșu, vorbeam că nu știa cât e salariul mediu în Moldova. M-am informat și am aflat cu bucurie că salariul mediu în Basarabia e cu 10 euro mai mare decât salariul mediu din Rusia. Deci, pentru toți nostalgicii sovietici.
V‑ați născut la Botoșani…
Și am crescut acolo până la 30 de ani. Am stat la Iași. Sunt moldovean și am o afecțiune specială pentru locurile astea.
Vreau neapărat să vorbim și despre FILIT, despre Festivalul Internațional de Literatură și Traducere la Chișinău. Pentru că festivalul acesta are loc și în România, mă întreb dacă ați sesizat anumite diferențe, măcar la nivel de organizare.
Festivalul model e mai vechi, de prin 2013. Am înțeles că la Chișinău e a doua ediție. Chiar copiind un model preexistent la Iași, e firesc ca aici să fie niște lucruri care șchiopătează la nivel de organizare. Eu am fost la aproape toate edițiile din Iași, inclusiv la prima, și am văzut cum s-au îmbunătățit lucrurile de la o ediție la alta. Pentru că a face un festival de anvergura asta e foarte greu. Trebuie să începi din ianuarie organizarea ca să-l poți face în octombrie. Să poți aduce un premiant Nobel, să-l aduci pe Pleșu, deci nu-l găsești prin gară și-i dai o țigară și îl aduci la Chișinău. Omul are programe, conferințe. E foarte greu să-l prinzi exact când ai tu nevoie de el. Eh, aici au fost niște scăpări de organizare cu primirea invitaților, cu cazarea, cu masa prost organizată. De exemplu, au pus cina între 16 și 17 la un restaurant pe aici. Nimeni nu ia cina la 16. Pe la miezul nopții te apucă foamea, mănânci reportofonul de foame și oamenii. Cina se suprapune cu niște întâlniri importante. Și atunci a început să ruleze filmul la Teatrul fără Nume. Și aveai de ales: să te duci să mănânci niște cartofi sau să vezi un film. Una peste alta, n-am fost niciodată la masa aia de cină, că am preferat să mă duc la alte evenimente. Deci, asta e o chestie care se va regla pe parcurs și e importantă. Să nu crezi că e ceva meschin, că vorbesc în primul rând despre mâncare. Am fost la atâtea ediții și lucrul ăsta e foarte important la început. La Iași, la FILIT, am mâncat din caserole și oamenii erau foarte nemulțumiți. Noi, moldovenii, suntem primitori. Da, suntem ospitalieri, nu-i așa? Ca la un cățel. Trebuie să îngrijești un pic. Îți mai vine și la anul. E o chestie de strategie extraordinară. Oamenii se simt bine cu oamenii când mănâncă, când beau, se întâlnesc cu prieteni, se simt bine și dau și eu o atmosferă plăcută festivalului, că altfel o să ai niște oameni încruntați și pe scenă. Aici am fost primiți. Ne-a primit cu mare drag. Îmi place că moldovenii pe care îi cunosc eu sunt primitori, inimoși, dar ca organizare n-au trecut. Ieri am luat amendă de la poliție că am parcat pe trotuar, dar n-aveam unde. Per total, cineva mi-a zis că anul trecut a fost mai prost, mult mai prost. Și atunci asta înseamnă că e foarte bine. Se cunoaște o evoluție. Și la anul va fi și mai bine. Dar lucrurile care-s ireproșabile sunt puține și neesențiale. Esențial este că s-a pornit festivalul, că au venit nume mari. Dacă au venit doi monștri sacri în viață, Pleșu și Călinescu… Și au mai venit și doi-trei autori de talie internațională, e minunat!
Aș vrea să vorbim un pic și despre activitatea dumneavoastră. Aveți o carieră de 30 de ani în jurnalism. Meseria aceasta e un destin sau o povară?
Amândouă. Să fie un destin fericit sau un destin împovărător? Dar un destin în sensul că trebuie să ai chemare pentru pentru asta, că eu am ajuns în meseria asta întâmplător și nu mi-am propus de mic copil.
Datorită unei monede de 5? Sau asta e ficțiune?
I-am dat eu semnificația acestei monede. Puteam să aleg oricare reper din existența mea și să spun că asta m-a dus spre ideea că, absolut întâmplător, neașteptat, eu nu mă gândeam că o să ajung să lucrez în presă. Dacă nu venea revoluția, cine știe ce naiba făceam. Dar s-a întâmplat o revoluție, s-a schimbat lumea, s-a schimbat regimul, a venit democrația. Întâi a venit libertatea și după aia democrația. Democrația nici acum nu e cum trebuie, că e jumătate sovietică, jumătate capitalistă. Încă suntem țara. Nu știu cum am zis acolo, că am alunecat pe o coajă de banană a destinului și am ajuns într-o redacție. A fost o întâmplare. Partea de destin a intervenit în acea întâmplare care m-a dus. În redacție s-a dovedit a fi întâmplarea potrivită, pentru că eu mă potriveam cu redacția. Dacă din întâmplare ajungeam în acel atelier de cizmărie, s-ar fi putut să fiu un cizmar ratat. Că nu am talent pentru asta. Aici s-a întâmplat că am ajuns exact unde trebuia, fără voia mea. Noroc de la Dumnezeu! Și asta e partea de destin. Acum nu știu. Sunt puțini cei care trăiesc viața la modul aventurier, ca mine. Cei mulți și cei mai mulți își planifică lucrul ăsta. Mă duc să fac Facultatea de Jurnalism, îmi propun să o fac. La mine a fost totul întâmplător. Dar în momentul când ai ajuns acolo, planificat sau din întâmplare, e obligatoriu să ai chemare pentru asta. Orice meserie cere talent. Dacă tot am zis de cizmar, ne referim tot la el. Un cizmar face un pantof mai frumos și altul face un pantof mai urât. E vorba de estetică, de maleabilitate, de îndemânare, la ziar la fel îți trebuie. Unii ziariști sunt mai buni, alții mai slabi, alții grozavi. Ține de talent, dar fără talent, mai mult sau mai puțin, nu poți face meseria asta. Și în afară de talentul literar – fiindcă te exprimi într-o limbă, da, în limba română, în cazul de față, aici e clar că îți trebuie talent literar – îți mai trebuie o judecată rapidă, judecată dreaptă, simț de observație, simțul detaliilor, memorie. Mi s-a întâmplat când trebuia să particip la niște evenimente de astea tumultuoase, cu desfășurare rapidă, când n-aveai timp să notezi și trebuia să ai memoria numelor, a zilelor, a datelor. Memorie vizuală. Memoria amănuntelor. Deci îți trebuie o mulțime de înzestrări ca să fii un ziarist bun.
De ce i‑ați dat titlul romanului Strălucitor?
„Strălucitor” era numele unei băuturi de aici, din Basarabia, fabricată în perioada sovietică. În ’91, toamna, s-a prăbușit Uniunea Sovietică și instituțiile de aici nu mai funcționau. Instituțiile noului stat moldovenesc înființat nu apăruseră sau erau abia incipiente, nu controlau foarte bine piața. Și atunci, pe piața de alimente, de băuturi circulau tot felul de prostii, pe care nimeni nu a apucat să le verifice. Acest „Strălucitor” era o băutură nenorocită care putea să te și omoare dacă beai mai mult. Ceea ce era să pățesc și eu. Numele cărții pleacă de la numele acelei băuturi și este titlul prozei principale din carte. Însă sugestia titlului este mai amplă decât trimiterea strict la eticheta acelei sticle. Da, o istorie și revenirea în lumină. Ziaristul care vine în Basarabia și se îmbată cu porcăria aia intră în comă. Era cât pe ce să moară. Până la urmă, reușește să-și facă reportajul pentru care venise și spune că Dumnezeu l-a luat ca pe un cățel de după ceafă și l-a pus pe drumul cel bun. Strălucirea e și una divină.
Știu că ați scris mai multe cărți despre personalități marcante. Ați scris despre Paul Goma…
Am scris texte despre Paul Goma, unele în reviste, altele în cărți. Am ținut conferințe despre Paul Goma la București, la Universitate, la Iași, la voi, la Chișinău, la biblioteca „Mihail Sadoveanu”. Era Dumitru Crudu. A organizat un simpozion „Paul Goma”, unde am ținut o conferință. Mi se pare că la Academie sau nu știu unde, am ținut conferințe, am scris texte, dar carte despre Paul Goma nu am scris. Lucrez la o carte despre Cezar Ivănescu acum, împreună cu redactorul meu, Ana Maria Lavric, care a ajuns în doi ani abia la pagina 80 din 600. E o carte foarte grea, înregistrată în 1997, pregătită tot în ’97 pentru tipar. Cezar Ivănescu, după ce a citit varianta finală, a zis că trebuie să apară după moartea lui, fiindcă era foarte violent nu doar în exprimare, ci și în atitudine și în gândire. Numai că dacă o scoatem acuma, mă omoară ăștia.
De ce ați simțit nevoia să realizați o asemenea carte?
Pentru că-l admiram pe Cezar Ivănescu. L-am considerat cel mai mare poet român de după război. Nu compar cu Arghezi sau cu cei care veneau, care au scris înainte de război din perioada interbelică. Aici a apărut o poezie. Mă uitam așa, cine să zic că e cel mai mare? Stănescu, Sorescu, Ana Blandiana, Păunescu… Toți erau la mare distanță de câțiva mari poeți, de exemplu Cezar Ivănescu, Mircea Ivănescu. Mari poeți, mai puțin băgați în seamă. Cezar Ivănescu nu era nebăgat în seamă de mare celebritate. Atunci l-am considerat mare poet. Îl admiram. Am avut ocazia, tot așa, în destin, să mă întâlnesc cu el. M-am dus să fac un interviu pentru ziar, pentru revista „Timpul”. Pentru că atunci citea o carte, se chema Timpul asasinilor. O carte pe care a scris-o împreună cu Stela Covaci, despre moartea lui Nicolae Labiș. Așa a apărut interviul în „Timpul”. Două pagini. Nu i-a plăcut. M-a chemat să mai stau de vorbă și după. Am stat două săptămâni la el și de dimineața până seara am înregistrat o mie de pagini de carte, din care am păstrat 600. Cartea se cheamă Șapte zile cu Cezar Ivănescu. Eu am stat 14 zile, dar i-am zis șapte zile, pentru că sunt șapte zile biblice ale Facerii. Iar cartea este structurată în șapte capitole mari: Literatura română, Iubirea, Poezia, Eminescu, Moartea… Sunt șapte teme mari pe care le dezbatem pe 600 de pagini. Sper să o scot la anul sau peste doi ani, când o fi gata. Nu mai sunt nici eu de acord cu varianta din ’97, aia foarte violentă. Trebuie să elimin. Eu am libertatea să lucrez pe text. Sunt autorul interviului și o să elimin toate invectivele de acolo, mai ales că, între timp, sunt niște oameni care au murit și nu se pot apăra. E corect? E foarte greu să prelucrezi cartea și să răsfoiești textul din ea fără să se vadă că ai umblat. De aceea îmi ia mult să o termin. Dar o voi termina.
Ați pomenit în cartea Strălucitor că la „Timpul” erați printre semizei. I‑ați pomenit pe idolii dumneavoastră, Cassian Maria Spiridon, Nichita Danilov. Ce ați învățat de la ei?
Eram un tânăr de la Botoșani, mic, anonim, neexperimentat în ale scrisului. Și veneam la niște oameni pe care eu îi citisem, aveau cărți, îi admiram și mă uitam la ei. Mi se păreau că sunt semizei. Eu sunt prieten cu Nichita Danilov, vorbim la telefon, ne dăm mesaje, nu mă uit la el ca la un semizeu, însă cu o și mai mare admirație decât la început. Ce am învățat de la ei a fost respectul față de text. În timp ce eu lucram la „Timpul” și mă chinuiam să scriu un text cât mai frumos, pentru că citeau colegii mei scriitori, în celelalte ziare apăreau cu texte jenante, pentru că ei nu aveau suport în redacție și nu dădea nimeni doi bani pe calitatea textului. Trebuia să fie informație. Ai umplut pagina de drum, pe când la noi era un soi de calofilie de dragoste pentru frumos. Toți erau atenți la detalii. Uite ce frumos ai zis și aia. Ok, ce-a fost? S-a bătut Iliescu, a chemat Iliescu minerii. Trebuie să spui într-o mie de feluri. La „Timpul” se spunea mai frumos decât în altă parte.
Ați realizat un film despre Maria Lătărețu, Ultimul cântec, ultima zi. Ați opținut Marele Premiu la un festival, la Chișinău. Dumneavoastră ați fost și cameraman, și scenarist, și regizor. Cum ați reușit să creați un film de unul singur?
Am făcut exact cum mi-a ieșit. Nu am țintit să fac o capodoperă cinematografică, pentru că mi-era clar că nu pot. Un film se face cu niște echipe imense. Uitați-vă ce desfășurare pe genericul final. La un film sunt mii de oameni. Da, la un film mare, dar și la un documentar. Sunt sute de oameni care lucrează. Eu am făcut singur filme. Voiam să fac neapărat un film. A fost doar același sentiment de care ți-am vorbit la început, de admirație. O admiram pe Maria Lătărețu și a fost ca un fel de exercițiu de admirație al meu față de ea. Și am făcut cum m-a dus mintea, fără o mare pricepere tehnică. Nu m-am mai uitat de mult, dar la un moment dat avea aproape două milioane de vizualizări pe YouTube, ceea ce pentru un film de nișă e destul de bine.
După părerea dumneavoastră, ce îi lipsește jurnalismului astăzi?
Partea proastă și greu suportabilă este că îi lipsesc niște lucruri pe care le-a avut și le-a pierdut. Nu-i lipsește ceva inaccesibil. Ce ne dorim, dar nu se poate. Lucrurile astea le-a avut. Ziariști foarte buni, ziariști inspirați și ziariști care iubeau limba în care scriau, care respectau subiectul despre adevăr și așa mai departe. Mă rog, în tradiția presei românești n-a fost un mare respect pentru adevăr niciodată, nici în perioada interbelică, în perioada comunistă, cu atât mai puțin la „Adevărul”. Era absolut indezirabil. Trebuia să falsifici totul acolo, să mărești și să raportezi cifre uriașe, să minți. Acum presa a decăzut atât de mult, încât aproape că nici nu se mai exprimă în limba română. Limba română e un cod în care vorbim toți. Dacă nu respectăm codul ăla, începem să nu ne mai înțelegem între noi. Simplificând, să luăm în mod similar codul Morse făcut din puncte și linii. Acolo, dacă ai schimbat un punct, înseamnă altceva. Dacă nu e altă literă, înțelegi altceva. Exact și aici. Dacă nu folosim limba română în sensul ei propriu, dacă nu îi dăm toată valoarea stilistică pe care ea o are, o sărăcim foarte mult. Dar asta nici n-ar fi foarte grav, că o sărăcim. Chestia e că noi o sucim, o desfigurăm și ajungem să nu ne mai înțelegem între noi. În momentul când comunicarea este țelul principal al presei, să dea informații, și tu nu dai într-un cod accesibil tuturor, nu îți îndeplinești misiunea de a comunica. Ce îi lipsește mai departe este informarea. Noi, pe vremea mea, ca să zic așa, ca boșorogi, mergeam pe teren, stăteam o zi, două, trei să scriem o poveste, o întâmplare, ceva. Acum totul se face foarte rapid. Totul se face superficial, într-un limbaj prost. Pestriț, inexpresiv, cu multe greșeli, inclusiv de scriere. Se scrie din viteză. Am văzut greșeli în titluri. Înainte mai treceam printr-o corectură formală, gramaticală și o corectură de conținut, ceea ce acum nu se întâmplă decât foarte rar. Eu nu pot trăi în lumea asta a presei, de aia nici nu mai activez acum la un ziar propriu-zis, că nu mai corespunde cu felul meu de a vedea presa. Nu mai e aceeași libertate. Toată presa aservită. Când scoteai un tiraj de la „Jurnalul național” de 6.000 de exemplare, plăteai banii din vânzare. Nu depindea de niște reclame, de niște bani. Acum nu mai poți să deschizi telefonul, să citești un articol, că se răstoarnă peste tine, așa, ca un vraf de cutii.
