Nu sunt atât de activ emoțional, ca să ies în stradă
Igor Isac: „Cum să fiu indiferent față de un măcel penibil, care are loc nu departe de noi, unde zilnic mor oameni nevinovați?!”
Dragă Igor, în cel mai recent roman al tău – Ivoria Belova. Patimile după Heidegger – personajele tale trec și prin infernul Celui de‑Al Doilea Război Mondial. Azi are loc un nou război în Europa, la fel de sângeros, un război declanșat de Rusia, un război total nedrept. Vezi oare vreo paralelă între cele două conflagrații sângeroase?
Trebuie să amintim că în Cel de Al Doilea Război Mondial, reflectat în prima parte a romanului Ivoria Belova, a fost implicată și România. Mareșalul Antonescu a decis ca Armata Română să intre în război de partea germanilor, și astfel, în 1941, eliberând Basarabia de sub teroarea sovietică, nu s-au oprit la Nistru, după cum era firesc să fie, ci au mers mai departe. Pe de altă parte, suficient de mulți români basarabeni (mai ales din Transnistria), îndoctrinați de regimul comunist, s-au înrolat în Armata Roșie. Cei doi eroi principali ai cărții mele, care în timpul conflagrației se află pe cele două părți opuse ale baricadei și care erau cât pe ce să se ucidă reciproc, în ultimul moment, în mod miraculos, sunt salvați de limba română. De asemenea, tot în timpul războiului, bănățeanul Ilie o întâlnește pe basarabeanca (pe jumătate rusoaică) Ivoria Belova. Salvându-se reciproc de la moarte, întâlnirea lor pare providențială, iar pe parcursul desfășurării acțiunii din roman tot mai mult înțelegem că predestinarea e un lucru real, și nu doar o obsesie, precum mulți sunt predispuși s-o perceapă. În cele mai dramatice situații existențiale, cum sunt războaiele și regimurile totalitare, cu toate consecințele lor dezastruoase, se clarifică cum poate supraviețui spiritul uman. E ca un examen extrem de dur și complicat pentru umanitate, căreia i se pune la încercare (Doamne, a câta oară!) imunitatea și valorile spirituale. Cam despre aceasta, în mare, este romanul meu…
Războiul de azi din Ucraina, ca toate războaiele, este unul absurd, dar pare mai absurd decât altele, fiindcă, în primul rând, e un război fratricid, care se preconiza să dureze câteva zile, dar iată că durează câțiva ani și capătă o amploare tot mai mare. Fratele mai mic (Ucraina) nu mai vrea să se supună fratelui mai mare (Rusia), dorește să fie independent. Pentru a-și apăra această valoare importantă, trebuie să lupte cu fratele agresor, dar fiind mai slab, are nevoie de ajutor. Astfel, Europa și America au decis să ajute cu arme și bani poporul ucrainean. O parte din lume a început să creadă că Rusia luptă nu atât cu Ucraina, cât cu cele două forțe mari ale lumii. E o situație complicată și e greu de anticipat când și cum se va termina conflagrația. După cum afirmă politologul român Armand Goșu, e un război fără sfârșit. Și, desigur, e greu de spus cum va ieși spiritul uman din acest măcel îngrozitor.
Să vorbim despre războiul din Ucraina. Dacă ar fi să scrii o continuare a Ivoriei Belova…, personajele tale ar ajunge și în
războiul din Ucraina?
Da, poate, în cartea a doua (intenționez să scriu o trilogie) va apărea în războiul din Ucraina nepotul Ivoriei, căci în actualul roman copilul Ivoriei este sechestrat și trimis la Moscova să învețe într-o școală militară. Autorul acestei infracțiuni este tatăl, un basarabean din Transnistria, care, în urma unor conjuncturi favorabile, ajunge să fie pus, în perioada stalinistă, șef al Securității în Banatul Montan. În cartea a doua, la care am început să lucrez, fiul, după terminarea cu brio a liceului militar, este trimis, în anii ’60, în Germania de Est. Aici, în scurt timp, ajunge subofițer și, printre altele, se împrietenește cu Putin și participă la înălțarea zidului dintre cele două Germanii, iar la un moment dat este pus să-l spioneze în Germania de Vest pe Heidegger. După treizeci de ani, în 1989, este trimis la Timișoara, unde, împreună cu taică-său, deja pensionar, dar încă activ, să facă Revoluția română. Căci, iată, după 35 de ani, a ieșit la iveală, deși de mult era previzibil, că Revoluția română a fost coordonată din umbră de ruși. Nu întâmplător a fost ales, cu o majoritate de voturi, președinte Ion Iliescu și 75% din parlamentarii din guvernele ce s-au succedat sub regimul lui au fost KGB-iști, care au deținut decenii întregi puterea. Și în prezent mai există destui securiști la putere, rușii mereu au fost și vor fi printre noi, de ruși nu vom putea scăpa niciodată. Așa că, deopotrivă cu ucrainenii, care duc un război fizic, unde se pierd vieți omenești, noi ducem un război invizibil cu imperiul rus, adică informațional, economic, cibernetic etc., fiind pusă în pericol în primul rând conștiința națională.
Ce înseamnă pentru tine, ca scriitor și ca om, acest război? Cum l‑ai trăit, încă din prima zi?
Cum să fiu indiferent față de un măcel penibil, care are loc nu departe de noi, unde zilnic mor oameni nevinovați?! Numai că, din păcate, nu sunt atât de activ emoțional, ca să ies în stradă și să protestez împotriva războiului de agresiune din Ucraina, cum probabil s-ar fi întâmplat dacă eram mai tânăr, deși asta nu trebuie să fie o scuză. Sunt uimit de protestele tale contra războiului (or, nici tu nu mai ai 20 de ani). Te felicit pentru atitudinea ta civică temerară și exemplară, mai ales că ești cam singur în aceste manifestări din Chișinău.
Ești pictor, cineast, eseist, scriitor. Descrie-mi o zi din viața ta și spune-ne la ce lucrezi acum.
Recent am terminat de scris un nou roman, a cărui acțiune are loc în Basarabia și care e cu mult mai subțire decât cartea precedentă. Lumea nu mai citește cărți groase, ca să nu zic că, în general, citește foarte puțin. Trama cărții pornește de la un caz real (care se întâmplă în 1977), povestea unei eleve de liceu dintr-un sat din sudul Basarabiei, care protestează împotriva predării superficiale a lui Mihai Eminescu în liceu, și anume a poemului Luceafărul. Această atitudine recalcitrantă a elevei se datorează faptului că, la un moment dat, în mod miraculos, începe să aibă o relație specială și personală cu Luceafărul. Asemenea Cătălinei din poem, îl visează pe acesta cum coboară noaptea de pe bolta cerească și, transfigurat într-un tânăr chipeș, vine în dormitorul ei modest ei și are loc cunoscutul dialog… după care acesta dispare și ea își dă seama că Luceafărul din vis seamănă ca două picături de apă cu tânărul profesor de fizică, care din toamnă a început să predea în liceu. Și de care se îndrăgostește… Nu o să povestesc acțiunea cărții, ci o să mă rezum la a spune că e o încercare inedită de a mă apropia de Luceafărul eminescian, de a privi dintr-un alt unghi de vedere existența posibilă a unui ideal. La Eminescu, Luceafărul care-i apare în vis Cătălinei nu duce la împlinirea reală a sentimentelor de iubire dintre cei doi, în schimb visul, pe cât de sublim, pe atât de trist, o călăuzește spre o dragoste reală, dintre ea și Cătălin, un paj de la curtea regală. În cazul nostru, Luceafărul se dedublează; are chip cosmic, dar în același timp seamănă cu o ființă reală, de care eleva se îndrăgostește, numai că peste un timp ea înțelege că profesorul nu are nimic în comun cu Luceafărul din vis, dimpotrivă, calitățile lui umane sunt diametral opuse idealului eminescian. În mod firesc, ea suferă o cumplită decepție și se închide în sine, înstrăinându-se de lume. Visul nu mai are puterea de a-i călăuzi sentimentele spre amicul care încearcă să-i facă curte, fiind probabil un virtual Cătălin. Trebuie să precizăm că de educația protagonistei noastre nu se ocupă părinții – aceștia sunt foarte ocupați –, ci bunica ei, care îi oferă o educație creștină: îi citește pasaje întregi din textele sfinte despre Iisus Hristos și Maica Domnului, o ia la slujbele de duminică la biserica din satul vecin (la ei în sat biserica a fost închisă), o învață să se roage și să se închine la lucrurile sfinte. Aceasta o face să depășească criza sentimentală și, mai mult decât atât, începe să creadă că totuși idealul care o frecventa în vis există în realitate, numai că nu e profesorul de fizică, ci Mântuitorul nostru. În continuare, în viața matură și obișnuită a eroinei noastre întârzie să apară bărbatul care s-o poată cuceri și astfel s-o ia de nevastă, probabil pentru că în niciunul din ei nu întrevede acea sclipire deosebită pe care o avusese și o mai are idealul râvnit. Pe de altă parte, viața ei creștină se aprofundează și, la un moment dat, îi apare în vis îngerul păzitor, care îi spune că ea este aleasă să fie Mireasa lui Dumnezeu. De altfel, acesta va fi titlul romanului… Peste vreo 40 de ani, o întâlnim hălăduind melancolică pe străzile Veneției. Ca multe femei din Est, venite să muncească în Italia, a ajuns și ea în lagună, numai că, spre deosebire de acestea, scopul poposirii ei în minunatul oraș de pe malul mării nu este să facă bani, ci să se întâlnească cu Dumnezeu. Ca să aflați cum se întâmplă acest lucru miraculos, vă invit de pe acum să rezervați cartea, care va apărea în toamnă sau la începutul anului viitor. În paralel cu linia principală de subiect, se mai desfășoară o acțiune, cumva autobiografică: profesorul de fizică încearcă să facă un film, pornind de la conflictul pe care eleva îl are cu profesoara, despre Luceafărul din vis, dar și din realitate, cu o cameră de 8 mm, care întâmplător (sau nu) e proprietatea liceului. Această activitate atrage atenția Securității. De fapt, profesorul nu e la prima confruntare cu poliția politică, de mai mult timp e luat în vizor. Și asta, deoarece în timpul studiilor la Politehnică, împreună cu alți colegi, a protestat împotriva șovinismului rus, care se întâmpla în instituție… Sper că v-am făcut suficient de curioși și veți aștepta cu nerăbdare să apară cartea.
Și aș mai spune ceva: în lipsa unui ideal, fie și în starea lui latentă, viața, dar mai ales arta, este lipsită de sens.
