Paula Erizanu: „Singurul bărbat din mahalaua lui care a rămas în Republica Moldova și nu a emigrat”
Paula Erizanu, acum patru ani publicai la Cartier romanul Ard pădurile, pentru care ai fost desemnată Tânărul Scriitor al Anului 2021 la Gala Tinerilor Scriiitori din București. Când ai pornit la drum cu această carte, Aicea‑i și raiul, și iadul. Republica Moldova – un veac de istorie trăită, te‑ai gândit că va fi tot un roman, mărturisești la sfârșitul cărții. Când ai schimbat macazul, să spun așa, și ai optat pentru formula de, să zicem, „docu‑ficțiune”, pentru acest puzzle de mărturii?
Au fost două momente despre care îmi amintesc. Primul a fost cel în care citeam memoriile bunicii mele, pe care ea le‑a scris în pandemie, și în care am descoperit atâtea detalii, încât m‑am gândit că ea cunoaște realitățile acelea mult mai bine decât mine și atunci nu are rost să reinventez eu roata. Și apoi, a fost un al doilea moment în care n‑am mai putut să optez pentru structura pe care mi‑am imaginat‑o din start, și anume că fiecare capitol va fi spus de un personaj diferit din același sat mitic. Asta s‑a întâmplat în momentul în care am dat peste Iosif Zambilovici, un evreu din Chișinău, a cărui familie vine de fapt din Huși și era inițial Zambilă, însă rușii i‑au schimbat numele în Zambilovici, ceea ce mie mi se pare superhaios. Povestea dumnealui a fost atât de neașteptată și totodată urbană, încât mi‑am zis că nu pot s‑o ratez și, chiar dacă nu se potrivește proiectului meu inițial, nu o dau la o parte și voi schimba proiectul meu și îl voi adapta la ceea ce am găsit pe „piața poveștilor”, ca să zic așa.
Iosif Zambilovici, care ți‑a spus: „Dacă scrii lucrurile astea, domnișoară Paula, o să fim morți – și tu, și eu – într‑o săptămână”?
Da, dumnealui are istorii personale atât despre pogromul din 1903‑1904 din Chișinău, în care o parte din familia sa a fost atacată și implicată, cât și povești despre anii ’80, ’90, cu multă violență. Mi‑a povestit despre serviciul militar pe care l‑a făcut în Orientul Mijlociu, felul în care a participat în războaiele din Orientul Mijlociu de atunci, violențele în care a fost implicat el însuși. La un moment dat îmi povestea, și am inclus asta în carte, că în anii ’80 avea copii mici, nu putea să‑și întrețină familia din munca pe care o făcea la fabrică… și atunci el s‑a dus la mormântul tatălui său și l‑a întrebat ce să facă, că el un lucru știe să facă… și asta este să ucidă, pentru că asta învățase în armată și în luptele sportive pe care le practicase până atunci. Sigur, el fusese un băiat năstrușnic în copilărie, găsise și tot felul de arme din Al Doilea Război Mondial încă de mic, prin curțile din centrul Chișinăului, unde locuia cu familia sa, și profesorii lui îi spuneau că pentru Iosif sunt două drumuri în viață și amândouă merg la pușcărie. Însă iată că el totuși s‑a orientat în altă direcție, după spusele lui, și, la sfârșitul anilor ’80, odată cu permisiunea de a deschide afaceri private pe care a garantat‑o Gorbaciov prin reformele sale, Iosif Zambilovici a discutat cu prieteni despre faptul că în Uniunea Sovietică lipseau foarte multe materiale și produse din industria ușoară. Atunci el s‑a gândit să producă nasturi și a făcut, din spusele lui, milioane cu această afacere; afacere pe care a ținut‑o până în anii 2000, când i‑a fost preluată printr‑un atac raider. Apoi, zice el, și‑a găsit afacerea în raportul Kroll, care se referea la furtul miliardului, acel furt legendar prin care sistemul bancar dn Republica Moldova a fost devalorizat de 12 la sută din produsul intern brut și au falimentat trei bănci prin niște împrumuturi neperformante, pe care le‑au pus la cale oligarhii care erau atunci la conducere.
Cum te‑ai descurcat pe „piața poveștilor”, cum ai găsit toate aceste voci atât de diferite?
Unele voci vin din familie, bineînțeles, am pornit de la poveștile de familie, de la străbunica mea, Claudia, care a trăit în patru țări fără să își părăsească satul. Deci, s‑a născut în Imperiul Rus, a mers la școală în România, a refuzat să se alăture fermelor colective și, în cele din urmă, a făcut compromisul de a se alătura colhozului în Uniunea Sovietică și apoi a ieșit la pensie în Republica Moldova independentă, și asta fără să‑și părăsească satul. E povestea generației sale și a atâtor moldoveni. Unele povești le‑am găsit în presă, cum ar fi istoria Victorinei Luca, femeia de etnie romă care în copilărie cerșea împreună cu mama sa la Moscova, în stradă, și, în cele din urmă, a ajuns să studieze dreptul la New York University și acum să lucreze în politici antidiscriminare în Republica Moldova. Citisem un interviu cu Victorina în publicația „NewsMaker” și după aceea am contactat‑o pentru a scrie o poveste pentru copii în baza istoriei sale, pentru că mi s‑a părut că e un fel de Fetița cu chibrituri cu final fericit. Apoi mi s‑a părut că s‑ar integra foarte bine povestea ei și în această carte. La alte povești am ajuns prin recomandări, de exemplu recomandările Asociației Evreilor din Republica Moldova. Despre Roza Mayer, o nemțoaică din a treia generație de colonizatori germani, am aflat când mi‑a scris un cititor al unui articol al meu despre istoria mâncării din Republica Moldova în „The Guardian”. Era fiul Rozei Mayer, Paul Mayer, american care lucrează în politici de ecologie. El mi‑a scris că articolul meu i‑a amintit foarte mult de mama sa. Și atunci eu l‑am întrebat mai multe detalii, el mi‑a dat și două texte autobiografice pe care le‑a notat mama lui, iar eu le‑am rescris ușor și mi‑am dat seama că, iată, este o poveste care merită să fie inclusă în această carte. Despre alte povești știam câte ceva din cercul meu de prieteni, însă ceea ce m‑a mirat este că una e să fii amic cu cineva și cu totul altceva e să faci un interviu structurat și să scoți alte straturi din experiența omului pe care doar ți se pare că îl cunoști.
Și cred că, poate, pe unii nici nu a fost ușor să‑i convingi să vorbească, nu‑i așa?
Da, au fost și persoane care au vrut să își păstreze anonimatul, pentru că au experiențe care nu vor să fie asociate cu ei, dar da, au fost și cazuri în care am fost refuzată, dar am găsit și suficiente povești care, iată, au ajuns în carte.
Ți‑a fost greu să dai o unitate acestor povești, să contopești toate aceste voci într‑una singură? Pentru că atunci când citim toate aceste mărturii, toate ajung să devină practic o singură poveste.
Ceea ce mi‑am propus la început a fost să am o structură cronologică. Să pornesc de la 1903‑1904, deci pogromurile din Chișinău, și să închei cu marea invazie a Rusiei în Ucraina din 2022. Dar realizând interviurile, mi‑am dat seama că o să am o structură mult mai ciclică, pentru că, iată, la fel cum am vorbit despre povestea lui Iosif Zambilovici, de fapt, în fiecare viață, în fiecare poveste, ai o altă istorie a Republicii Moldova. Deci, nu reflectă o singură epocă poveștile pe care le‑am cules decât dacă e vorba de oameni foarte‑foarte tineri, dar și acolo ei își amintesc de poveștile părinților, ale bunicilor lor și, respectiv, am această spirală care ține cartea împreună. E o carte polifonică și în același timp este unită prin formă, prin aceste monologuri în care se aude vocea personajului. Sunt file de amintiri și sunt dialoguri presărate în diferite părți ale cărții, care s‑o țină împreună, alături de proze scurte, practic, pe care le‑am inserat eu printre aceste monologuri.
Ai avut în minte cărți cum ar fi cea a Larisei Turea, Cartea foametei, sau volumele Svetlanei Aleksievici, Vremuri Second‑Hand, Soldaiii de zinc?
Da, da, am și scris la mulțumiri că le sunt recunoscătoare lor pentru munca pe care au depus‑o. Diferența dintre ceea ce au făcut Larisa Turea și Svetlana Aleksievici și ceea ce fac eu în carte e că eu presor și un pic de ficțiune, mă joc un pic mai mult cu forma și la nivel stilistic și, în plus, acopăr nu un singur eveniment istoric, nu o singură perioadă istorică, ci mai multe.
Ci o sută de ani!
Exact, mai mult de o sută de ani, da.
Și ce mi se pare remarcabil, Paula Erizanu, e că personajele tale nu judecă, ci doar povestesc, și judecăŗile îi revin cititorului.
Da, cred că una dintre problemele pe care le avem în Republica Moldova, și cred că în întreaga lume, e polarizarea, însă specificul local este că o parte a populației încă mai crede în narațiunile sovietice despre istorie, iar o altă parte a populației crede în narațiunile naționaliste românești, pe care le‑am învățat și eu la școală, și aceste două narațiuni nu pot fi reconciliate în niciun fel. De aceea mi se pare că este mai fertil să mergem la firul ierbii și să‑i ascultăm, pur și simplu, pe oamenii de lângă noi, să vedem prin ce au trecut ei pentru a înțelege cam din ce direcție le vin ideile. Acesta a fost impulsul și gândul din spatele ascultării pe care am întreprins‑o și eu, ca autoare a cărții.
De asta ai și scris, practic, această carte. Amintești într‑un loc: tu ai învățat la școală o istorie, părinții tăi au învățat la școală altă istorie, iar țara e una și aceeași.
Da, exact. Părinții mei au învățat istoria Moldovei, în limba rusă, la Facultatea de Jurnalism, unde erau în grupa română, ceea ce spune deja multe despre acea epocă. Eu am învățat o istorie așa‑zis „romantică” românească, în care n‑a fost mult loc pentru a discuta, de exemplu, despre Holocaustul din Transnistria sau despre pogromurile de la începutul secolului XX din Chișinău, nu prea am vorbit despre experiența minorităților din Republica Moldova; cumva, discursul ăsta era văzut ca fiind unul imperialist rus. Am vrut să fac loc discursurilor minorităților, fără a ceda imperialismului rus.
Ce ai învățat tu stând de vorbă cu toți acești oameni și scriind această carte, ascultându‑i și, apoi, punând pe hârtie ce ți‑au povestit ei?
Am învățat o grămadă de lucruri. Toate detaliile pe care le‑am inclus m‑au fascinat și mi‑au completat imaginea despre istoria acestei țări, mi‑au stârnit curiozitatea și sper să le‑o stârnească și cititorilor, pentru a căuta și a asculta mai departe poveștile din jurul nostru. Dacă ar fi să mă refer la unele mici descoperiri, mi s‑a părut curios, de exemplu, că, după ce am făcut selecția poveștilor și după ce le‑am așternut pe hârtie, mi‑am dat seama că am foarte mulți oameni din familii de deportați, și asta este pentru că am încercat să selectez atât povești reprezentative, cât și povești cu un element extraordinar, care surprinde cititorul. Or, mulți dintre cei care au fost activi și au întreprins acte extraordinare de curaj în anii ’80‑’90 vin din familii de deportați; și observația aceasta coincide cu datele sociologice culese de o prietenă a mea, care este doctorandă la Universitatea Princeton și analizează tocmai felul în care experiențele represiunilor comuniste afectează opțiunile politice ale urmașilor. Exact asta a fost una dintre concluziile studiilor pe care le‑a consultat ea, realizate de Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare (BERD), în care se spunea că nepoții deportaților au fost printre cei mai activi sociopolitic la sfârșitul imperiului sovietic, în anii ’80, și la începutul perioadei de independență, în anii ’90, în întregul spațiu postsovietic.
Și pentru că ai amintit de povești cu un element extraordinar, cartea ta se termină cu o astfel de poveste – povestea lui Serge Mangole, născut în Congo, în 1983, într‑o familie cu șapte copii, care și‑a urmat visul african de a învăța în Europa și a ajuns în Republica Moldova. El povestește că mama lui îi spunea așa: „Ai plecat din Congo și iată, războiul vine după tine”. În Congo aveau la graniță războiul din Rwanda, și în Republica Moldova a ajuns să aibă la hotar războiul din Ucraina.
Da, Serge Mangole este un soi de vedetă în Republica Moldova, el vorbește româna foarte bine, cu un colorit specific local, și e și foarte implicat politic.
E înscris în partidul Maiei Sandu?
Da, exact, este parte din PAS. A fost printre primii care s‑a înregistrat în partid, dar acum nu beneficiază, într‑un fel, de carnet de partid, pentru că nu face parte din administrația locală și asta pentru că, zice el, e prea încăpățânat și spune exact ce crede.
Nu e făcut pentru politică.
Da, nu se împacă neapărat cu compromisurile din politică, însă ceea ce nu știam eu despre el din presă e că, de exemplu, a participat la protestele din aprilie 2009 și a tot urmărit, foarte implicat, politica locală. Apoi, ceea ce m‑a mișcat foarte mult la povestea lui este cât de implicat e în propria comunitate. Am văzut secvențe dintr‑un film despre el, în care povestea cum își vizita în fiecare zi fostul profesor de educație fizică, de la școala la care lucrează el acum.
Lucrează în satul Pepeni?
Da, exact, e satul vecin cu satul bunicii mele, Copăceni, și Serge predă acolo IT, educație fizică și fotbal, marea lui pasiune încă din copilărie. Cât era în viață fostul profesor de educație fizică, Serge îl vizita de două ori pe zi, în drum spre școală și înapoi, pentru că era imobilizat la pat din cauza unui diabet avansat, era divorțat, familia sa locuia în altă parte, avea o îngrijitoare care îi făcea mâncare dimineața și avea grijă de păsări. Iar Serge găsea timpul și energia pentru a‑i ține companie zi de zi acestui om, ca el să nu fie singur și deprimat. M‑a mișcat foarte mult gestul ăsta de generozitate.
Da, nu doar faptul că s‑a integrat în această comunitate, care la început îl privea cu curiozitate. Povestește: „Când am ajuns, a ieșit tot satul să mă vadă, unii veneau la mine să pună mâna, să vadă dacă nu se ia culoarea”. Deci, nu doar a reușit să se integreze, dar a reușit să se implice.
Da, deși este diferit, în sensul în care el zice că e unul dintre puținii bărbați, poate singurul bărbat din mahalaua lui care a rămas în Republica Moldova și nu a emigrat.
Da, și iarăși, ce mi‑a plăcut foarte mult, spune la un moment dat: „Pentru Moldova, aș vrea să ne ferească de război. Sper să fie pace. Cu sărăcia mai trăim, dar să fim în pace, asta ar fi minunat”. Poate fi un fel de concluzie a cărții tale?
El povestea despre faptul că în satul său, Pepeni, este un mic război între fostul primar și actualul primar, care sunt și tizi, au același prenume, și au împărțit satul în două. Pe el îl exasperează acest conflict și își dorește pace atât pentru satul lui, cât și pentru Republica Moldova, țara pe care el și‑a ales‑o, întâmplător sau mai puțin întâmplător, drept casă. Da, mi s‑a părut potrivit și ca final al cărții, pentru că războiul din Ucraina parcă a făcut ca istoria să reînvie, la fel ca toate războaiele despre care am vorbit în carte: Primul Război Mondial, Al Doilea Război Mondial, războiul din Afganistan, cel din Transnistria, între Rusia și Republica Moldova independentă, și așa mai departe. Toate aceste războaie parcă au reînviat și au lăsat cărțile de istorie și au venit în viața noastră odată cu invazia Rusiei în Ucraina.
Ai ales, Paula Erizanu, pentru cartea ta, trei mottouri de la trei scriitoare: Judith Mészáros, născută în România, Tatiana Țîbuleac, din Republica Moldova, și ucraineanca Oksana Zabuzhko. „Dar ei ne‑au inventat istoria/ și nu ne‑au întrebat niciodată” e citatul din Judith Mészáros, „Nimeni nu ne va scrie cărțile în locul nostru” e citatul din Tatiana Țîbuleac și „Să câștigi e să supraviețuiești și să‑ți spui povestea” e mottoul din Oksana Zabuzhko. Dacă ar fi s‑o credem pe cuvânt pe Oksana Zabuzhko, cartea ta e plină de câștigători, pentru că toate personajele tale, din această carte, au supraviețuit și și‑au spus povestea.
Da, sunt supraviețuitori, și asta a remarcat și Gabriela Adameșteanu, care a scris pe coperta a patra și care a citit atent manuscrisul și mi‑a oferit sugestii de redactare, și anume faptul că sentimentul vieții cumva biruie în această carte, că noi, în Republica Moldova, adesea vorbim despre istoria noastră cu jale și…
Despre toate grozăviile și toate necazurile și nenorocirile prin care ați trecut.
Exact, și e de înțeles, pentru că, într‑adevăr, foarte mulți oameni au suferit incredibil de mult pe parcursul istoriei acestui loc. Dar, în același timp, m‑a interesat rezistența și capacitatea oamenilor de a se reinventa și tăria lor de a face față greutăților și de a reuși să meargă înainte, și acesta cred că a fost un criteriu oarecum subconștient când am selectat aceste povești.
(Interviul a fost difuzat la Radio România Cultural.)
