Nina Lefter: „Când ajung la scenele unde se proiectează războiul trăiesc o luptă cu mine”
Dragă Nina, care a fost cea mai mare provocare personală, care ți‑a influențat cariera actoricească?
Dragă Maria, cred că cea mai mare provocare personală e să nu mă las în „puful moale” al laudelor. Știu că e mult de lucru și muncesc mult… Mă ridic în fiecare dimineață din pat cu o viteză cosmică, ca să reușesc să țin pasul cu cele lumești. Mă provoc în fiecare zi să învăț, și învăț multe de la oameni mai deștepți decât mine – slavă Domnului, îi avem! Mai știu că nimeni nu e perfect, e loc și pentru mine la această secțiune, de aceea, nu mă iau în serios, și asta îmi influențează benefic nu doar viața profesională, dar și cea de OM în societate sau mamă, pentru că dau prioritate adevărului. Îmi aduc aminte, în copilărie priveam concerte cu Olga Ciolacu la un televizor alb‑negru. Știam că făcuse regie de estradă. Avea o prezență admirabilă, o dicție bine pusă la punct, o carismă magnetică în a povesti. Visam să ajung ca ea. De asemenea, credeam că într‑o zi, când nu vor fi părinții acasă și va cânta Olga Ciolacu, voi deschide ușița din spatele televizorului, așa credeam eu, voi lua rochița și pantofii artistei, mă voi îmbrăca în ele și voi defila în fața oglinzii, fredonând: „Eu te voi aștepta să vii în viața mea. Așa‑i destinul meu, să te aștept mereu” (Tu nu mai vii, Olga Ciolacu). De fapt, prezentam povestea de seară la oglindă aproape zilnic, după modelul „tanti Ludmila” (Ludmila Bălan). Apoi, am avut pedagogi care m‑au susținut să merg la actorie. Profesoara de română adora să asculte poeziile pe care le recitam. Cred că asta mă ajuta să iau note mari. Totodată, acasă aveam un tată adoptiv dur, care a reușit să „cultive” în mine dorința de evadare, de retragere într‑o lume creată de imaginația și fantezia mea. În scenă trăiesc viața altora, iar cu fiecare rol trăit descopăr câte o mică părticică din mine. Actoria a fost o provocare spre a o descoperi pe Nina cea care era în retragere, dar și o oportunitate de socializare.
Care rol crezi că te‑a definit ca actriță?
Am puse pe policioarele memoriei multe idei ale celor mai iscusiți oameni de teatru, despre care am studiat la facultate. „Nu există roluri mici, există actori mici…” – sunt gânduri ale lui K.S. Stanislavski, care îmi joacă prin creier acum. Nu pot spune că un anume rol m‑a definit ca om al profesiei. Mici sau mari, toate rolurile de până acum m‑au adus în faza în care m‑ai cunoscut. M‑au completat și mi‑au ajustat bagajul de cunoștințe profesionale și spirituale, așa încât astăzi pot spune că nu știu nimic, deși Bogdănița, fiica mea, mă laudă și zice că știu răspunsul la orice întrebare. O cred.
Ai avut un rol pe care ți l‑ai asumat cu greutate? Sau, poate, vreunul la care ai renunțat?
Mă consider o ființă fidelă. Fiecare rol este pentru mine ca prima dragoste. O iau de la zero. Uit ce am învățat ca să pot fi autentică. Evident, după ce culeg din prospețimea începutului, pun în aplicare tehnicile actoricești, fără de care am fi fără scut de apărare. În peste două decenii de activitate, am reușit să ies dintr‑un proiect, pentru că nu m‑am sincronizat cu regizorul. Asta se întâmpla în teatrul cu păpuși. Iubesc libertatea în scenă! Creația se oprește atunci când ești pus în îngrădire. Ador regizorul „dictator” atunci când își cunoaște bine profesia!
O dulce provocare a fost lucrul la spectacolul Micul Prinț. Îmbrac haina lui Exupéry în acest spectacol, respectiv e un rol bărbătesc. Pe cât părea de ofertant la început, pe atât de repede m‑a cuprins frica. Voiam să dau bir cu fugiții… Dar credința Elenei Frunze‑Hatman în potențialul meu de actriță, precum și a regizorului Mihai Țărnă, ulterior, a făcut ca „Toma necredinciosul” din mine să creeze unul dintre cele mai de suflet personaje din viața mea.
Din 2022 nu mai putem trăi bucuriile pe deplin, așa cum avem la graniță un război care ne doare. Cum te influențează pe tine gândul că în țara vecină cad bombe? Ce impact are această realitate asupra jocului tău scenic? Mai ales că atingeți subiectul războiului în Micul Prinț”, spec‑ tacol din repertoriul Teatrului „Alexie Mateevici”, regizat de Mihai Țărnă, unde joci rolul principal – rolul naratorului.
Ora cinci dimineața. 24 februarie, anul 2022. Au început să se zdruncine geamurile de la balcon, m‑am trezit de frica unui cutremur. Am deschis Facebook‑ul, lumea scria că a început războiul în Ucraina. Rușii au atacat. Un soi de nebunie a momentului m‑a cuprins. Mi‑am zis: „Sărmanii…” În acea dimineață am înțeles că oricând urgia ar putea trece și în țara noastră. Plângeam cu noduri în gât pentru ei, dar și pentru noi. Mă gândeam: ce fac mamele cu copii? Și, imediat, m‑am gândit: ce voi face eu cu Bogdănița, familia mea, neamul meu?
Despre război e greu să vorbești, să scrii, e ceva despre care nici nu trebuie să gândești. Totuși, se întâmplă în secolul douăzeci și unu, secol în care am înțeles că omenirea n‑a evoluat, umanul a coborât la treapta sa inferioară, iar pământul nu este o sursă sigură de existență, căci răul s‑a urcat pe „culmile succesului “, iar credința cade în hău…
Când ajung la scenele unde se proiectează războiul, în spectacolul Micul Prinț, trăiesc o luptă cu mine, cu lumea care nu vrea să înțeleagă că există loc sub soare pentru toți. În interiorul meu, caut să găsesc o punte de înțelegere între trăire și realitate, să rezolv această ecuație care are un final logic, în contextul în care oamenii ar lăsa ambițiile, orgoliile și egoismul.
Joci în spectacolul Să le spunem pe nume, regizat de Luminița Țâcu la Teatrul „Alexie Mateevici”. Cum te simți în rolul femeii căreia îi dai glas? Cum receptează publicul astfel de spectacole‑manifest pentru pace?
Să le spunem pe nume este un act de solidaritate cu poporul ucrainean și cu artiștii din Ucraina. E un spectacol‑document, la bază având texte scrise în primele zile de război de dramaturgi ucraineni. Am fost și sunt în scenă vocea dramaturgei Natalia Blok, care a reușit până la urmă să‑și ia copiii în Elveția, acolo unde s‑au refugiat după ce a început războiul. Prima zi de război a prins‑o pe ea la Kiev, iar pe copii – la Herson. M‑am întâlnit cu dramaturga la Festivalul de Teatru de la Piatra‑Neamț în septembrie 2022 și am reușit să schimbăm câteva vorbe. Am avut impresia că ei își trăiesc durerea ascunsă în ADN deja, deoarece am citit pe fața Nataliei, când ne‑am întâlnit, o dezamăgire colectivă. Ei merg înainte, n‑au altă alegere.
„Matvei, fiul meu cel mare, m‑a sunat de mai multe ori și mi‑a dat sfaturi utile: «Mamă, pune într‑un rucsac toate obiectele de valoare, actele, banii, și ia‑l cu tine peste tot. Dacă pleci de acasă fără rucsac și casa e bombardată, rămâi fără acte».” – Copiii noștri, de Natalia Blok. Acest spectacol nu l‑am jucat de câțiva ani. Dacă la premieră simțeam o dorință aprigă de manifest, atunci astăzi, dacă l‑aș juca, ar fi un bocet amar pentru atâtea vieți nevinovate, irosite în zadar. Și oare cât o să mai continue…?
Atâta timp cât încă nu a venit pacea în Ucraina, pentru public acest spectacol este o durere nemărginită, pe care n‑o poți accepta…
În spectacolul Între noi e totul bine, regizat de Slava Sambriș la TAM, un spectacol despre o lume în care aparent războiul e de domeniul trecutului, motiv de a o lua în zeflemea pe bunica, care a trecut prin Al Doilea Război Mondial, joci rolul Edytei, o bloggeriță căreia nu‑i pasă decât de bunăstarea ei și de promovarea propriei imagini. Crezi că aceste „Edyte” au devenit mai umane după 24 februarie 2022?
Toți ucrainenii „au văzut moartea cu ochii”… „Edytele” care au reușit să plece din Ucraina își etalează probabil frumusețea pe rețele în continuare, undeva prin lume, nu am cum să știu… Au și ele rolul și rostul lor pe acest pământ. Ele ne arată cum să nu facem – e tot o învățătură. Cu puțin discernământ, putem alege binele de rău. Cert este că, indiferent de poziție socială, oamenii merită să trăiască într‑o țară sigură, pașnică și de perspectivă!
Cum s‑a schimbat lumea ta și relația ta cu ceilalți după 24 februarie?
Lumea mea a devenit mai nesigură și mai confuză după 24 februarie 2022. Încerc să inspir speranță în fiecare zi, în fiecare clipă și „Doamne, ajută” e peste tot și în toate. În ultima vreme, în familia mea extinsă salutul e cu „Hristos a înviat!” și „Adevărat a înviat!”, chiar dacă Paștele e o dată în an. Credința ne va mântui, credința în bine!
Care crezi că este rolul teatrului pe timp de război?
Teatrul în vreme de război devine un spațiu de refugiu, de adevăr, de susținere. Nu e doar despre a uita durerea, ci despre a o înfrunta cu demnitate și curaj. Teatrul vindecă sufletul și am certitudinea că poate trezi conștiințe. Cu ajutorul teatrului, am speranța că putem păstra umanitatea, acolo unde totul pare a fi pierdut. Teatrul este un instrument de conștientizare și transformare, precum și de eliberare.
Vreau un Teatru de Pace, nu de Război…
