Mircea Anghelescu abordează tema memoriei, cu precădere cea a memorialisticii de călătorie, în lucrări precum Călători români în Africa (1983) și Călători români și călătoriile lor în secolul al XIX‑lea (2018), antologii de texte editate și dotate cu studii introductive consistente în care autorul deduce și sistematizează trăsăturile generale ale literaturii de călătorie. Acestor lucrări li se adaugă studiul Lâna de aur. Călătorii și călătoriile în literatura română (2015), un corolar al cercetărilor sale în privința memorialisticii de călătorie, precum și Poarta neagră. Scriitorii și închisoarea (2013), un studiu cultural în care un segment important al cercetării îl constituie documentele carcerale ce prezervă memoria. Literatură și biografie (2005) este o culegere de texte dedicate relațiilor ce se stabilesc între jurnalele unor scriitori și literatura acestora, precum și conjuncțiilor sau disjuncțiilor ce apar între unele memorii sau unele romane biografice și însăși devenirea istoriei. Mircea Anghelescu este preocupat în majoritatea studiilor sale de ideea de identitate culturală întrezărită în însemnările de călătorie pe care le editează și analizează, acestea fiind în opinia sa documente deopotrivă sociale, culturale și literare.
În Călători români în Africa, Mircea Anghelescu conturează un portret de ansamblu cu privire la descoperirea de către români a continentului african și, mai ales, cu referire la modul în care aceștia și‑au prezervat experiența explorării și a descoperirii acelor spații care, în perioada studiată – întreg secolul al XIX‑lea și secolul XX, până la Primul Război Mondial –, reprezenta, cu unele excepții, o adevărată terra incognita. Autorul explică de ce a ales pentru cercetarea sa acest interval de timp: „Selecția propusă se oprește la limita primului război mondial, nu numai pentru că acest cataclism a rupt istoria mai nouă a lumii în două perioade distincte, epoca «modernă» cu călătoriile lor în secolul al XIX‑lea […] și epoca contemporană […], ci și pentru că, după acest război, odată cu dezvoltarea extraordinară a tehnicii, a comerțului, a turismului, călătoriile, chiar în Africa, devin întreprinderi obișnuite aproape, lipsite în general de pericole, dar și de inedit”. Autorul cercetează memorialistica de călătorie a unei perioade în care aceasta nu era încă omologată ca subgen literar al memorialisticii. Călători români în Africa este o lucrare doctă, cu numeroase referințe la modul în care a fost cunoscut continentul african de restul lumii. Autorul nu omite unele amănunte legate de motivațiile celor care au întreprins călătorii riscante, motivații de natură comercială, geografică, biologică sau culturală. Din majoritatea lucrărilor cercetate și citate de Mircea Anghelescu reiese acea doză de mister datorată perspectivelor de natură exotică pe care au avut‑o cu precădere europenii. Primul român care a lăsat o mărturie asupra călătoriei sale este căpitanul Alexandru Christofi. Analizând însemnările acestuia, Mircea Anghelescu observă că „ceea ce reține călătorul este, într‑un fel, tot aspectul exotic, neobișnuitul, de pildă sub forma diferitelor vietăți mumificate în mormintele vizitate, unde călătorii noștri, asemeni altora probabil, fac operă de arheologi amatori”. Această observație este valabilă pentru mulți dintre aceia care s‑au aventurat în descoperirea Africii. Primii scriitori comentați sunt Vasile Alecsandri și Dimitrie Bolintineanu. Motivația acestora ținea de fascinația pe care Orientul o exercitase asupra Occidentului. Cei doi percep lucrurile printr‑un filtru romantic și în baza unor așteptări ce nu mai erau conforme cu realitatea social‑culturală a acelor vremuri. De aici, unele dezamăgiri inerente: „Sentimentul de dezamăgire, chiar de iritare împotriva unei realități care se dovedește inferioară visului, sau cel puțin diferită de acesta, se transformă, ușor și explicabil, într‑o dispoziție umoristică, în capacitatea de a vedea lucrurile nu sub unghiul cel mai favorabil, care armonizează proporțiile și netezește asperitățile, ci sub acela al deriziunii, al deformării impuse de sentimente obscure; el nu este totuși îndreptat împotriva acestor realități, de cele mai multe ori, ci împotriva călătorului însuși, dispus veșnic să se ia în râs pentru că putuse confunda, de departe, muntele cu un simplu mușuroi”. Este remarcată și funcția duală a călătoriei, jocul dintre declarata intenție romantică și abordarea parodică realizată, cu precădere de Alecsandri, prin introducerea în fragmentul intitulat O călătorie în Africa a acelui personaj fictiv, „englezul” ce analiza totul dintr‑o perspectivă vădit anti‑romantică.
În Lâna de aur. Călătorii și călătoriile în literatura română, Mircea Anghelescu deduce și sistematizează câteva dintre trăsăturile generale ale călătorilor români dorind prin aceasta să ofere o motivație a literaturii de călătorie, considerată în unele situații paraliteratură, și să sublinieze contribuția acesteia la conturarea mai clară a unor teme și la schimbarea percepției asupra lor în spațiul public. Prima funcție a călătoriei este în concepția lui Mircea Anghelescu cea de anticipare, funcționând în esență ca o „fereastră spre viitor”. Prin astfel de texte se ajunge la o schimbare de mentalitate cu manifestări în societate. Sunt discutate diferențele de motivație dintre călătoriile în Orient ale vechilor boieri și călătoriile în Occident ale celor considerați precursori ai modernității. Dacă românii călătoreau la Istanbul din rațiuni diplomatice care vizau securitatea țării, obiectivele călătoriilor în Apus pot fi puse în legătură cu aspirațiile europene ale celor ce constituiau elita românească, aspirațiile fiind de natură culturală și identitară. În cazul lui Gheorghe Asachi, călătoria sa în Italia era precedată de o cunoaștere geografică și culturală a spațiilor ce urmau a fi vizitate. Acesta face observații subtile asupra locurilor și fenomenelor pe care le întâlnește și le așază în contextul lor istoric și cultural. Manifestă capacitatea de a face o sinteză între ceea ce vede și ceea ce știe. Vizita sa la Roma e un prilej de exprimare a unor cunoștințe care, într‑un alt context, nu și‑ar fi găsit metoda optimă de manifestare. Din acest motiv, Mircea Anghelescu crede că publicistica de călătorie a lui Asachi este superioară încercărilor sale literare ce păcătuiau prin rigiditate și prin lipsa viziunii moderne. Odată cu călătoriile lui Dinicu Golescu apare mai evidentă ideea de călătorie ca prilej de comparație și de critică a unei întregi clase sociale din cauza neajunsurilor civilizaționale ale prezentului: „Cartea de călătorii a lui Dinicu Golescu trebuia să‑i convingă pe decidenții politici, boierimea din primele cinuri, că modelul occidental merita să fie urmat. Cu diplomație și cu exemple variate, apelând la dovada prosperității și a frumuseții acestei societăți admirate, cititorii la care se gândea Dinicu Golescu în 1826 urmau să accepte o serie de schimbări, să renunțe la o parte din privilegii”. În descendența autorului Însemnării… Anghelescu îi așază pe Nicolae Șuțu, Mihail Kogălnicanu, Ion Heliade Rădulescu, George Bariț și Augustin Treboniu Laurian. Ion Heliade Rădulescu scrie pagini memorialistice despre exilul său la Paris într‑un stil spontan, dominat de emoție, participativ și cu observații fine, toate aceste calității fiind în contrast cu felul său obișnuit de a se manifesta în scris. Fiecare dintre cei amintiți mărturisesc acea dorință a adoptării modelului sociocultural apusean. Comparațiile dintre realitățile de la noi și cele din Vest fiind inevitabile, se pot deduce motivațiile de ordin identitar ce stau la baza respectivelor călătorii. La ideea de identitate culturală se ajunge, așadar, prin explorarea alterității, prin reflecții lucide și sincere cu privire la realitățile românești. În privința călătoriilor scriitorilor interbelici, acestea au motivații diverse, de la cea științifică (Emil Racoviță) până la cea cu mize politice (Constantin Stere), de la cea de popularizare (Mihai Tican Rumano) până la cea ezoterică, cu mize inițiatice (Mircea Eliade). În cele mai multe dintre situații, Mircea Anghelescu se referă la imitațiile benefice care deschid o cultură și o societate. Călătorul vrea să observe cum funcționează modelele pe care le adoptă și spre care tinde. Mircea Anghelescu afirmă în partea finală a studiului său că „Această căutare de informații și mai ales de modele seamănă până la un punct cu o expediție aproape mitică de aducere acasă a ceva ce ne lipsește […]. O parte importantă a acestor călătorii se consumă în căutare de modele, de exemple, într‑o adevărată acțiune de documentare, am putea spune. Așa se și explică numărul considerabil al oamenilor de știință, de afaceri, al oamenilor politici pe care îi găsim printre călătorii români care scriu amintiri din călătorie cu numeroase sugestii practice”. Volumului Lâna de aur. Călătorii și călătoriile în literatura română îi corespunde în mare măsură antologia realizată și prefațată de Mircea Anghelescu, Călători români și călătoriile lor în secolul al XIX‑lea (2018). Textul introductiv, deși nu prezintă noutăți de informație în raport cu lucrările anterioare, nuanțează și aduce argumente în plus referitoare la motivațiile călătoriei, fie că accentul cade pe deschiderea culturală, pe explorarea alterității, pe cercetarea științifică sau pe descoperirea frumuseților naturii. Autorul creează de fapt canonul literaturii românești de călătorie pe care o consideră punctul de plecare al literaturii române moderne.
