Casa e la pământ, nu mai există
Maria Găitan Mozes: „Atunci când am fugit de acasă, mama mi‑a tăiat gâța și a păstrat‑o la icoane, împreună cu vioara fratelui meu și cizmele lui”
Am făcut drum lung până la Bet Yam, într‑o zi toridă de septembrie, pentru că auzisem povestea uimitoare a scriitoarei basarabence, în vărstă de 95 de ani, care mă aștepta în drum, îngrijorată că nu ajung de ceva timp. M‑a condus pe scări la etaj, m‑a servit cu o cafea și mi‑a deschis toate dulapurile ei cu amintiri – poze, obiecte prețioase aduse din Vărzărești. Născută pe 15 iunie 1928 în Vărzăreștii Noi, Maria Găitan Mozes s‑a refugiat în România la vârsta de paisprezece ani. Considerată „dușman al poporului”, cu o primă carte pentru copii editată la București cu un tiraj de peste 40 de mii de exemplare, Maria Găitan e una dintre comorile noastre naționale, dacă pot să mă exprim astfel. O autoare iubită mult în Israel, regăsită și de primarul din satul natal, care ține cutia cu poze „Vărzărești” deasupra capului, lângă pat. Autoare a mai multor cărți, unele traduse în ebraică, altele în engleză. O doamnă cu o memorie strălucitoare, încă foarte activă fizic, care și‑a luat bastonul la plecarea mea doar pentru a opri mai ușor un taxi cu el. Este activă pe rețelele de socializare, scriindu‑și singură textele pe Facebook, dar și postându‑și pozele, fotografia devenind o altă pasiune a dumneaei. Scrie și un jurnal. Zilnic, cu o caligrafie de invidiat. A fost o lecție frumoasă de viață întâlnirea noastră.
Doamnă Mozes, de ce scrieți și acum despre Basarabia?
Pentru că eu nu am uitat Basarabia și nu am uitat satul meu, Vărzăreștii Noi, la câțiva kilometri de Bucovăț. Și nu o să îl uit niciodată. Am plecat imediat ce s‑a terminat războiul și nemții se retrăgeau spre Germania. Nu erau drumuri pe care să se mai retragă armata și poposeau prin sate. Bineînțeles că acolo unde poposeau, făceau dezastru – împușcau butoaiele cu vin, alergau după femei, după fete. Numai necazuri. Eu aveam pe atunci paisprezece ani, fetiță tinerică, și m‑a pârât cineva că sunt acolo în sat și nemții au început să mă caute. Eu m‑am ascuns pe unde s‑a putut – podurile nu mai erau ascunziș, sub paturi – la fel, pe la vecini nu mai era sigur. Mă căutau zi și noapte. Eu eram doar cu mama, pentru că cei trei frați ai mei erau plecați – unul pe front, în linia întâi, și ceilalți doi erau în România, tot în armată.
Pe atunci erați elevă?
Povestea e așa – făcusem un an de școală la Chișinău, la Florica Aniță. Când a început războiul, școala s‑a retras în România, la București, iar noi am revenit fiecare la casele noastre. În ziua în care venise puhoiul de nemți în căutarea de fete de la noi, o vecină, care era o fată foarte frumoasă, extraordinar de frumoasă, fusese batjocorită de nemți în fața soțului și a copiilor ei, copii care, de altfel, mai trăiesc și astăzi. Și după ce și‑au bătut joc pe rând de ea, au împușcat‑o. Atunci, mama mi‑a zis: decât să te văd moartă sau batjocorită, du‑te! Eu aveam dreptul de război, după fratele meu, căci tata murise și aveam dreptul să plec în România. Întâmplarea a făcut, sau Dumnezeu m‑a ajutat, că un cetățean de la noi din sat care locuia la Buftea era venit să își vadă părinții și mama l‑a rugat să mă ia la el, până începe școala, ca să scap aici de pericole. La sfârșit de august am revenit să îmi iau niște lucruri personale, căci fugisem atunci fără nimic și în 22 august m‑am întors. Să nu vă mai zic ce călătorie grea am avut, că nu se mai putea trece pe la Ungheni peste vamă, că acolo erau rușii deja, așa că a trebuit să vin prin sudul Basarabiei, pe la Galați. Am intrat la internat și am început școala. Patru ani casă mi‑a fost internatul.
Ați mai fost pe acasă în acea perioadă de studii?
În această perioadă nu mai puteam călători spre casă și nu mai știam nimic despre ai mei. Nici despre mama. Plecasem fără acte, nu aveam nici buletin. Mama se descurca cum putea. Frații au început să mă ajute cu bani, cu ce se mai putea. Fratele cel mai mare între timp murise în război la cotul Donului, ceilalți doi se retrăseseră cu armata și au luptat în București, unul fusese rănit. După absolvirea școlii, m‑au trimis la o gospodărie colectivă în Livedea, județul Ilfov. Pe atunci se intra în perioada de transformare socialistă a agriculturii și culturii și m‑au trimis educatoare în unul dintre sate. Acolo am înființat grădinița, cu mare greu, pentru că oamenii nu voiau să‑și trimită copiii la grădinițe, era muncă zi și noapte. Primeam vizite din toată țara că să urmărească evoluția grădiniței, delegații de jurnaliști, scriitori, pentru a se documenta și a scrie despre cum merg treburile la gospodărie.
În ce an se întâmpla asta?
Era anul 1949‑50, eu aveam 21 de ani. Cu una dintre aceste delegații venise și poeta Veronica Porumbacu. Era din generația lui Jebeleanu, a Mariei Barbu, a Ninei Cassian. A asistat la lecții. Nu mai vorbesc despre faptul că nu avea unde dormi și am dormit într‑un pat. Și nu mai vreau să menționez că lângă camera mea era o vacă, în sfârșit, condiții extraordinare. Am discutat despre cine îmi face materialul didactic, cine scrie toate textele și m‑a întrebat dacă nu participasem cândva la un concurs de poezie.
Dar începuseți să scrieți deja?
În ultimul an de școală fusese anunțat un concurs de poezie la revista elevilor și eu cu profesoara mea de muzică, cu care compuneam tot felul de cântecele, am participat la acest concurs, scriind tot despre copii, căci asta a fost pasiunea mea. Și am luat o mențiune. Ei, Veronica Porumbacu fusese în acel juriu și și‑a amintit de mine. Și atunci m‑a încurajat să scriu o poezie până ce va pleca ea, peste câteva zile. Am executat. Poezia a fost publicată în „Viața românească”, apoi în „Scânteia” și lumea a aflat despre educatoarea care face lucruri frumoase cu copiii în acel sat. Apoi am fost invitată la Congresul Tinerilor Scriitori, iar ulterior mă trezesc cu o invitație și o aprobare să mă înscriu la Școala de Literatură.
Școala de Literatură era un el de Facultate de Litere?
Asta era o școală experimentală după modelul Moscovei – să culeagă și să descopere noi talente. Acolo au fost aduși din toată țara – scriitori care aveau deja activitate și erau cunoscuți până la analfabeți. Eram cam sălbăticuță pe atunci, venită de la țară, dar eram iubită acolo. Generația întâi care mergea spre intelectualizare, cum s‑ar zice. Am absolvit și acea școală, dar ce voiam să spun este că în toată această perioadă eu eram căutată să mă aducă înapoi în Moldova. Nu aveam acte și mama îmi scria că acasă deja mă aștepta un rus ca să mă mărit. Că așa era pe atunci. Dar eu știind de la colegele rămase acolo că începuseră deportările și având statut de refugiată fără acte, știam ce mă așteaptă dacă revin. Eram considerată trădătoare. Ce trebuia să aleg? Aici aveam deja un drum.
Și mama ce a zis?
Mama m‑a înțeles, mai mult decât atât, atunci când s‑a putut deja, mama a venit în România, s‑a dus la mănăstire și s‑a călugărit, ea fiind o femeie foarte credincioasă și venind de la Mănăstirea Căpriana. Am scăpat până la urmă, am fost protejate și ajutate și norocul a fost că m‑au repartizat după Școala de Literatură la o redacție. Însă toate redacțiile pentru copii și tineret aparțineau Comitetului Central și nu mă puteau încadra definitiv, fiind cu actele cum eram. Așa am schimbat vreo două‑trei locuri de muncă, până m‑am înfuriat și am fugit din zona scriitoricească, pentru că am fost formată pentru învățământ, dar continuam să scriu. Și am intrat la Secția Culturală a Sfatului Popular – organizam manifestări în Piața Mare, pe la cămine culturale, case de cultură. Eram îndrumător cultural, dar și acolo trebuia să fii membru de partid. Am intrat apoi la Ministerul Învățământului. Apoi mi‑am întâlnit soțul, Iozef, care era din București și care începuse să simtă campania împotriva evreilor din acele timpuri. Începuseră să îl retrogradeze din funcții. Apropo, soțul meu a scris o carte despre viața noastră, numită Iozef și Maria. Și așa, în 1976, am venit în Israel.
Cum a fost acomodarea în Israel?
Ușor nu a fost deloc, pentru că limbă nu știai, vârsta deja nu mai era chiar a tinereții, iar pe atunci tineretul era susținut aici pentru integrare, soțul nu avea sănătate bună și am acceptat să fac tot ce vrei și nu vrei. Pe parcurs am învățat limba, am întâlnit și câțiva colegi de la Școala de Literatură, care erau aici în ziaristică și care m‑au ajutat să scriu. Scriitorii de limba română de aici au fost foarte drăguți cu mine, chiar mai drăguți decât cei cu care am fost colegă, și la primul târg de carte chiar mi‑au lansat cartea pe care eu mi‑am tipărit‑o aici. Pe atunci aici existau cenacluri literare foarte frumoase, unde fusesem invitată. Am fost membră timp de 20 de ani, până au murit ei, săracii. Eu debutasem între timp în România cu o carte pentru copii – Copii, jocuri, jucării –, care conținea și diapozitive, scrisă la cererea Ministerului Învățământului.
Să înțeleg că exista o solidaritate în lumea scriitoricească de aici și nici urmă de invidie?
Am avut marele noroc, am fost aici susținută. L‑am întâlnit aici pe marele teatrolog… ia uite, Doamne, că nu îmi amintesc… Alexandru Mirodan, scriitor și jurnalist, care atunci când am venit m‑a și primit în asociație și m‑a sprijinit în publicarea tuturor cărților mele. Una dintre ele, Identitatea, apărută în 2020 la Editura Familia, a fost tradusă și în ebraică, iar Mame și păsări (Editura Magic Print) și Sub cupola cerului Israel (Universul Academic) – în engleză. Iar cartea mea de debut, apărută în 1973, cea pentru copii, despre care v‑am povestit mai sus, a avut un tiraj de 41 600 de exemplare, care s‑au epuizat la vremea aceea. Mi‑au mai apărut cartea de poeme Flori puține, dragoste multă, în 2013, la Editura Familia, și Las inima să spună, în 2019, la Editura Universul Academic, București, O mamă dulce mamă, Sub tâmpla cerului și altele. Să știți că noi am fost creativi în familia noastră. Fratele cel mai mare, cel care a murit în război, s‑a întreținut de mic, de când a mers la școală, singur. Picta pe tot felul de materiale. Uitați aici, păstrez această pictură pe lemn de cireș în amintirea lui. Nu o țin pe perete, pentru că mi‑e frică să nu se deterioreze. Vreau să o păstrez.
Și ce mai aveți acolo, în acel dulăpaș?
Aici am zestrea din Basarabia. Ăsta e prosopul cu care m‑a trimis mama la școală și mi‑am cusut eu numele pe el. Îl păstrez ca pe ochii din cap. Of, Doamne, ce amintiri scumpe am aici! Și să vă mai arăt un lucru pe care mama mi l‑a dat la despărțire – cu ce a trăit mama până a murit. Ce a purtat după ea peste tot unde a fost, case sau mănăstiri! Gâța mea. Atunci când am fugit de acasă, mama mi‑a tăiat gâța și a păstrat‑o la icoane, împreună cu vioara fratelui meu și cizmele lui. Le curăța mereu… ce să vă spun. Noi am avut o familie unită. M‑au iubit mult, fiind singura fată. Și ne‑am ajutat mult unul pe altul toată viața. Ultimul meu frate a murit la 102 ani, cel de la Roman. Tare bun frate a fost!
Despre tatăl dumneavoastră ce ne puteți povesti?
Tatăl meu avea mulți prieteni. Era poștaș. Lua poșta de la Călărași și o ducea în patru sate. Era prieten cu evreii. S‑ar fi presupus că și tata era evreu spaniol și eu observam că era un pic diferit de ceilalți. În general, satul era cu tot felul de oameni – macedoneni, bulgari, unguri, ruși, fel de fel de oameni. Un fel de Israel. Eu vedeam mereu diferențele de comportament, de vestimentație, de meserii. La îmbrăcăminte, la ocupații. Apoi, la noi în sat nu se știa carte. Tatăl meu mai avea doi frați. Toți știau carte. Unchiul meu a fost un mare specialist în horticultură – toată viața a făcut altoiuri. Tata a fost poștaș și un fel de funcționăraș. Venea lumea la noi după sfaturi. Apoi, tendința de a da copiii la școală nu era un lucru comun pe atunci. Fratele meu a fost primul elev dat la școală, iar eu am fost prima fată care a fost la școală. Iar referitor la îmbrăcăminte – și asta te dădea de gol. Uite, de exemplu, bulgăroaicele din sat se îmbrăcau diferit, aveau niște șaluri pe care le purtau altfel. Noi am găzduit două evreice care se refugiaseră în sat la noi. Mama le‑a găzduit. Uitați aici în poze! Și mai fii atentă la ceva! Vezi, pe poza asta e scrisul fratelui meu. Ce crezi că am descoperit după mulți ani? Că avem un scris identic. Nu îți vine să crezi. Și ne asemănam mult la talente – eu eram cu muzica și dansul, iar el a fost dirijor de orchestră, cu muzica și cu pictura. Până să plece la război. Acolo trebuia să se ajungă, din păcate.
Și familia soțului cum v‑a îmbrățișat? La fel de bine?
Nu m‑au îmbrățișat. El a avut o viață foarte… copil din flori, amărât, maică‑sa s‑a căsătorit apoi de mai multe ori… ce să zic… povești, povești, povești. A trăit o viață grea și de asta era bolnav de rinichi. Culmea a fost că de la început nu m‑au acceptat, dar el nu a ținut cont de asta. Mai târziu însă, mătușile lui m‑au iubit foarte mult. La bătrânețe pe el nu îl recunoșteau, dar pe mine – da. Îmi ziceau Anca, de la dezmierdările soțului meu, care îmi zicea Marianca. Eu i‑am și crescut fetița de la patru ani. De ce să nu mă iubească? Dar am fost mereu împreună.
Câți ani ați fost împreună?
Aproape cincizeci! Am călătorit mult. Soțul meu a vrut multă liniște și să stăm cât mai mult împreună. Era mai singuratic.
Asta e o poveste!
Toată viața e o poveste. Viața e literatură!
Și în Basarabia ați mai revenit?
Da, am fost numai o dată, doar pentru o oră. Am fost în România la fratele meu în 2011 și de acolo am trecut hotarul ca să cunoască și soțul meu satul. Dar nu am mai găsit nimic acolo. Uite (îmi arată poza) Vărzăreștiul meu. Erau două fântâni, și uite ce a mai rămas. Casa e la pământ, nu mai există. Și apropo, chiar ieri am primit un telefon de dimineață – cineva din Vărzărești a vrut să mă viziteze. Și a venit doamna cu sarmale făcute de ea, o doamnă ai cărei părinți au locuit în vecini și care acum e căsătorită cu un evreu aici. Eu nu îmi mai amintesc de ei, dar i‑a zis primarul nostru despre mine și ea a venit. Am povestit despre mulți din sat.
Dar știu că ați fost invitată la emisiune la Chișinău.
Așa este. Acum vreo trei ani m‑a invitat Alina Chiriac‑Ivașcu la emisiune, mi‑a luat dumneaei un interviu și în ajun de Anul Nou m‑a sunat cineva și m‑a întrebat dacă sunt Maria Găitan. Era primarul din sat de la mine și voia să se convingă că eu sunt. Ei mi‑au organizat o lansare de carte la bibliotecă. Ei vor mult să mă invite acum, cu ocazia împlinirii a 500 de ani de la fondarea satului, care va avea loc peste doi ani, dar nu cred că este posibil, din păcate, mai ales în aceste împrejurări triste.
Ce le‑ați transmite cititorilor de la Chișinău?
Sunt foarte, foarte bucuroasă de activitatea tinerilor din Basarabia, îi urmăresc pe Facebook cu entuziasm. Mai ales mă bucură că nu au uitat valorile, că nu este uitată arta populară și se brodează, se organizează evenimente unde sunt expuse covoare, se fac șezători. Știți, și eu mi‑am brodat o ie încă în clasele primare. Pe atunci era obligatoriu să ai una făcută de tine. Așa că sunt foarte mândră de tinerii din Basarabia!
