„Nu ai altă opțiune, trebuie să rămâi viu”

Poezia lui Andrei Novac din lumea ta/ carnea mea/oasele noastre ( apărută în 2023, la Editura Litera) este una a distilării. Dacă ar fi s-o compar cu ceva, ar fi cu o corabie prinsă de furtună. Sunt aruncate peste bord toate lucrurile inutile și sunt păstrate doar cele absolut importante, fără de care viața nu ar fi posibilă. Sunt păstrate doar esențele. Tu, eu, lumea. O treime ca niște semințe din care răsare necuprinsul, iar asta se observă încă din poezia cu un titlu similar cu cel al volumului. Ceea ce se observă cu ochiul liber e că fiecare treime ascunde în spatele său o altă treime, și așa la infinit. Până și epitetele sunt trei: „o umbră care umblă prin sângele tău/ vie,/ transparentă,/ clară”. Poezia lui Andrei Novac abundă în metaforele nodale, în care se întretaie sensuri, sentimente, destine, drumuri: „oasele mele trăiesc în mine,/ au viața lor,/ nasturi/ lumea ta,/ carnea mea,/ moartea și viețile noastre”. Sensurile unduiesc între concret și abstract, între mine și tine, între lucrurile personale și cele impersonale, între frivol și grav, între patos și banal. Gesturile pe care le poți face într-o anumită clipă, la Andrei Novac, devin oglinda unui destin: „felul în care frumusețea ei tăia urâțenia lumii/ o făcea mai albă în zilele calde ale unei toamne,/ prin care ne plimbam cu autobuzele și metrourile din/ București/ felul ciudat al serilor când adormeam în paturi diferite,/ în camerele unor hoteluri”. O muzică impetuoasă dezgroapă semnificațiile ascunse în cuvinte, ridicându-le deasupra obiectelor, asemenea unei ploi torențiale. Eu și tu. Un dialog continuu, în care frumusețea se naște din întâlnirea dintre mine și tine: „pielea ta trage cu putere de toate/ certitudinile mele/ inima adună tot ce se scurge/ prin interiorul tău”. Iar cel mai important lucru pe care-l aflăm este că această frumusețe există asemenea aerului. Treimea din titlul cărții, treimea din carte, multiplicată în mai toate poeziile, ne vorbește că această frumusețe este creștină: „viața noastră este ca o pâine,/ pe care o împarți cu bucurie și cu tristețe” „eliberăm lumina din noi,/ o închidem în recipiente din sticlă,/ apoi visăm”. Iar ceea ce-și dorește cel mai mult poetul – ce ne dorește și nouă, cititorilor poeziei sale – e să nu uităm această frumusețe rară: „aș fi vrut să nu uiți/ după încă o noapte ca asta/ te lași pe călcâie și începi să ierți,/ avem din ce în ce mai puțin timp,/ să iubești simplu și hotărât/ dintre toate intersecțiile prin care treci, / cea mai frumoasă încă nu a venit,/ niciodată carnea mea nu a fost mai sensibilă,/ mai dispusă să își depășească trecerea”. Dacă cineva mi-ar cere să definesc poezia lui Andrei Novac din această carte, aș zice că e poezie creștină scrisă într-o cheie postexpresionistă: „se apropia toamna,/ era o zi ploioasă,/ direct din mare am plecat desculț,/ cimentul era ud,/ starea mea lovea libertatea precis,/ nimic nu contează/ totul este la îndemâna mea./ căutam stadionul după stâlpii de la nocturnă,/ sensul meu a fost să forțez totul,/ până la lacrimi,/ era sărbătoare, cerul închidea/ tristețea cu violență./ o să mai vină și alte zile,/ trenul urma să plece târziu,/ am învins tot”. Probabil, mă veți întreba cum poate fi creștină o poezie care se termină cu o declarație atât de triumfătoare. Eu nu o înțeleg ca pe o expresie a trufiei, ci a triumfului vieții asupra micilor sau marilor necazuri de fiecare zi. Iar creștinismul asta și înseamnă – glorificarea vieții: „nu ai altă opțiune,/ trebuie să rămâi viu”. Cartea lui Andrei Novac este una dintre cele mai frumoase cărți ale generației sale.

Dumitru Crudu