Limba română e singura patrie pe care o mai am
Anca Mizumschi: „O mare parte din tensiunea dureroasă a scrisului meu vine din rădăcinile din Basarabia”
Scriitoarea de limba română Anca Mizumschi trăiește în momentul de față în Phoenix, Arizona. S‑a născut în Constanța, România, la 24 noiembrie 1964, și s‑a mutat în SUA în anul 2016. Începând cu 1993, anul debutului ei în volum, a publicat: Est (1993), Opera Capitală (1995), Poze cu zimii (2008), Anca lui Noe (2009), Versouri (2010), În moalele cerului (2012) și Țara mea suspendată (2018). Textele Ancăi Mizumschi au intrat în trei antologii de autor – Carte de citire (2012), Madugrada (2013), Metropolitana (2018) –, precum și în antologii internaționale: Strong Romanian‑Polish Anthology (1997), 27 Romanian Poets (Stockholm, 2011), Tranzbordare (2013), Cele mai frumoase poeme din 2012 (2013), Țara mea suspendată (2018) și Cei care cumpără stele (2022). Articolele și poeziile ei au fost publicate în reviste de cultură din țară. Versurile i‑au fost traduse în spaniolă, suedeză, germană, italiană, franceză, maghiară, cehă, albaneză și chineză. Autoarea a primit mai multe premii literare în România. Preocupările ei de scriitor și psiholog includ teme ca identitate și exil, conceptul de demnitate și trauma transgenerațională, teoria socială a emoțiilor. Este realizatoarea emisiunii „Rețete coolturale” de la Arca TV (Association of the Romanian Communities Abroad), o platformă de comunicare TV a diasporei românești. În 2018, când a apărut Țara mea suspendată, am citit‑o cu mare interes. Fiind dezrădăcinată și eu de puțin timp și scriind un jurnal, care ulterior s‑a transformat în cartea Underground – #povestirilondoneze, eram interesată de introspecții de genul acesta – trăirile emigrantului, reconstrucția identitară pe tărâmuri noi. O întreb pe Anca autoarea, dar și psihologa: oare este adevărat că dezrădăcinarea este una dintre cele mai mari traume ale unui om și că nu toți reușesc să o depășească?
Nu e un secret că emigrarea ocupă într‑o ierarhie a evenimentelor traumatice unul din primele locuri. Cred că e una din cele mai mari traume și cred că aproape nimeni nu o poate depăși, chiar nici cei care neagă asta, sau mai ales cei care neagă asta. Pentru mine, ca psiholog, mai ales fenomenele de negare sunt interesante. Ce faci atunci când pierzi o mare parte din identitatea ta, din mediul în care ai crescut, din obiceiuri și legături umane cu care ești obișnuit? Le sublimezi, le transformi în altceva, le negi? Chiar și la trauma colectivă soluțiile sunt individuale. Manifestările extreme pe care le‑am văzut sunt: mi‑e rușine că sunt român, eu sunt cetățean al țării de adopție și vreau să uit de România sau eu o să fiu întotdeauna român și nu vreau să mă adaptez deloc, sunt mulțumit cu naționalismul meu românesc. Între acești doi poli, o mulțime de alte forme. În opinia mea, emigrarea e o experiență care te transformă în profunzime.
Anca Mizumschi debutează cu poezie, apoi trece la scriere eseistică – Țara mea suspendată – ca un om căruia îi pasă de țara sa. Citez: „Scriam odată, acum vreo zece ani, că România este ca o fată frumoasă și naivă născută la țară, cu care toată lumea se culcă, dar nimeni nu o ia de nevastă. Ea se îndrăgostește și de primul întâlnit, și de al doilea întâlnit; ea se îndrăgostește la fiecare dintre alegeri, crezând că, în sfârșit, cineva îi va oferi stabilitatea unui statut și o va respecta. Ceea ce nu se întâmplă. Și ea continuă să spere, pentru că nu are altceva”. Cum s‑a schimbat, dacă s‑a schimbat, percepția asupra naivității țării de baștină odată cu trecerea timpului? Ați mai descrie‑o și acum la fel?
Da. Poate, acum sunt mai matură și am mai puține așteptări, dar nu voi înceta niciodată să sper că România va fi alta, va fi mai bine, va reuși să devină o țară mai puțin isterică, mai greu de manipulat, mai echilibrată. Poporul ei atât de chinuit are nevoie de ceva liniște ca să se vindece și să se se privească cu luciditate. Din păcate, tot ce se întâmplă acum în jurul României, ne îndepărtează de acest moment, nu ne apropie.
Ce a determinat saltul de la poezie și eseu la roman? În 2022 v‑a apărut romanul Cei care cumpără stele, la Editura Trei, care a și fost tradus în limba engleză. A fost o provocare? Se cocea de mai mult timp ideea unui roman?
De foarte multă vreme mi‑am dorit să scriu un roman. Dar romanul presupune construcție, multă muncă și timp, mai ales timp, așa că am putut să încep să scriu romane doar atunci când am primit cadou cel mai prețios lucru din lume, alături de sănătate: timp. Restul a venit de la sine. Trăitul mi se pare un lucru greu, cu scrisul e mai simplu. Pentru mine, scrisul e un dat.
Fiind un roman atât de diferit de mai tot ce s‑a scris în spaŗiul românesc (mă refer la epocă și personaje), v‑aș întreba dacă aŗi mizat pe ceva anume alegând ceva neapărat diferit și depărtat de cultura românească și dacă v‑a fost dificilă documentarea și însăși scrierea romanului.
Atunci când m‑am mutat în America, printr‑un joc aproape neverosimil al destinului, mi‑am dat seama că nu mai știu cine sunt. Dintr‑odată, toate lucrurile familiare s‑au diluat până la dispariție în imensitatea acestei țări, unde toate neamurile Pământului se amestecă de multe generații, trăind fiecare în singurătatea lui. A fost foarte dur la început, dar a trebuit să dau un sens acestei experiențe, să fac ceva cu acest mozaic uriaș în care am ajuns să trăiesc. Și pentru mine sensul a devenit căutarea universalității în uman. Poate sună pretențios, dar m‑a preocupat dintotdeauna să înțeleg ce ne apropie pe toți, dincolo de religii, etnii sau granițe geografice. Cei care cumpără stele este primul pas concret al acestei căutări, dar vor mai fi și alți pași.
De unde v‑ați documentat privind acele aspecte delicate legate de semnificațiile pietrelor prețioase, caracteristicile acestora, modalitatea lor de prelucrare sau, de exemplu, privind mâncărurile alese și condimentele orientale? Cu siguranță, era nevoie de cunoașterea unor aspecte mai profunde ale detaliului.
Cărți de specialitate, site‑uri, enciclopedii. Nu am avut acces la o bibliotecă uriașă ca în Borges, de aceea a trebuit să caut mult, câteodată chiar foarte mult și să folosesc internetul. Cercetarea mea nu a fost de tip academic, în care întâi citești și după aceea începi să scrii. A fost un proces de sens contrar. Ficțiunea a generat cercetarea. Am căutat amănunte reale din nevoia de a da detalii poveștii. Și, desigur, au existat și discuții cu oameni de specialitate, care m‑au ghidat în cercetarea mea.
Mesajul împăciuirii între popoare și religii este evident în acest roman, cu atât mai util în timpurile actuale, în care asistăm neputincioși la două războaie. Este oare acesta mesajul de bază al cărții către cititor?
Suntem într‑un moment de cumpănă. Nu cred că e un secret pentru nimeni. Sunt multe zone de conflict, în paralel, crește violența în lume, peste tot. Simt acut că e absolut esențial să ne gândim foarte serios la viitor și la planeta asta. Eu nu sunt om politic și tot ce pot face e să scriu cărți și evident că îmi doresc că ele să aibă mesajul umanității, al lucrurilor importante care ne unesc. Mă simt foarte responsabilă de lumea pe care o voi lasă în urmă nepotului meu, de aceea mă străduiesc prin tot ceea ce fac să mă opun distrugerii, absenței de sens, iresponsabilității față de semenii noștri.
Aŗi avut un frumos turneu european cu acest roman. Vă rog să ne povestiŗi un pic despre el.
Turneul, care a durat trei săptămâni, a totalizat cinci orașe: Londra, Heidelberg, Bruxelles, Stuttgart și Amsterdam. Am întâlnit o diasporă românească avidă de cultură, ceea ce m‑a bucurat și m‑a făcut să mă simt mândră. Am cunoscut oameni frumoși, cu care am legat prietenii. Per ansamblu, o experiență destul de obositoare fizic, dar pe care aș repeta‑o oricând, pentru că m‑a hrănit sufletește foarte mult.
Mi‑ați povestit odată că bunicul dumneavoastră își are originile în zona Bălțiului, Republica Moldova, și că v‑ați dori nespus să ajungeți pe acele meleaguri și, poate, de ce nu, să găsiți rude îndepărtate pe acolo. Care este povestea bunicului dumneavoastră?
Am povestit pe larg istoria familiei mele în Țara mea suspendată. Bunicul meu patern a luptat în armata română și familia s‑a refugiat în România, în 1943. Nu s‑au mai întors niciodată să își recupereze casa sau pământurile, dar au păstrat rănile profunde ale epocii: deportările, jafurile, morțile, înstrăinarea. Cred că o mare parte din tensiunea dureroasă a scrisului meu vine din rădăcinile din Basarabia; ca și nevoia de a se face dreptate, de altfel.
De ce simte nevoia Anca Mizumschi, plecată, iată, de opt ani în SUA, să scrie în continuare în română și nu doar, să realizeze emisiuni de cultură, promovând cultura românească?
Limba română e singura patrie pe care o mai am. Tezaurul ei. Nu pot pierde o comoară atât de mare. Fără limba română, scriitoarea Anca Mizumschi nu ar mai fi nimic. Cred că se vede în tot ceea ce fac de când am plecat. Dar nu cred că sunt singura. De exemplu, atunci când am făcut emisiunea „Rețele coolturale” am descoperit zeci de artiști români care își doresc să facă pentru România cât pot ei de mult. Cred că e o atitudine firească, aceea în care vrei să rămâi în contact cu rădăcinile tale; ai nevoie de ele, ca să știi cine ești.
Aŗi fost vreodată în Republica Moldova?
Nu, nu am avut niciodată ocazia, deși mi‑aș dori să ajung la Chișinău și la Bălți, să caut casa bunicilor sau măcar locul pe care a fost ea. Eu nu mai cunosc pe nimeni acolo, după optzeci de ani, și nici nu am fost invitată vreodată la vreun festival literar, ca să am ocazia să merg în Republica Moldova. Acum sunt și foarte departe geografic. Să sperăm însă că vor veni niște zile de liniște și voi ajunge să închid acest cerc de destin.
