(Fragmente)
***
Spre sfârșitul anului 1956–începutul anului 1957 am devenit destul de popular la universitate. După cum mi s‑a spus ulterior, studenții din Kiev, încă mult timp după arestarea mea, își aminteau de gluma mea haioasă de la adunarea facultății la care am fost exclus din comsomol. Fiind întrebat provocator de un mare șef cum mă simt după excluderea din comsomol, am răspuns: „Ca un om alungat din veceu la aer”. De fapt, am împrumutat această frază de la tânărul Maiakovski, care a rostit‑o la excluderea sa din gimnaziu, dar nu am făcut vreo referință, astfel ea fiindu‑mi atribuită mie.
Iată doar un exemplu al popularității mele. Printre mulți alți martori ai dosarului meu era și un coleg din același an, băiat original și oarecum desprins de realitate, Vladimir Gubanov. La întrebarea judecătorului Evtiuhov în ce măsură ne cunoaștem și care este atitudinea lui față de mine, Volodea, cu încântare în glas, a raportat judecății că nu se aștepta ca un moldovean, și încă de la țară, să fie atât de cărturar, chiar mai mult, să aibă gânduri și aprecieri atât de deștepte vizavi de evenimentele curente. La cererea de a concretiza aprecierile și gândurile care l‑au încântat, Gubanov m‑a turnat pe de‑a‑ntregul în modul cel mai naiv și nerușinat. Cică Marian a zis că pricina răului din societate este sistemul monopartit și trebuie permisă activitatea altor partide; că nu există nicio libertate a presei și că a apărut necesitatea editării ziarelor și revistelor de opoziție; că, în ciuda unei anumite democratizări a societății, mai suntem încă după o cortină de fier, într‑un socialism de tip feudal… Și așa mai departe, în același sens.
Judecătorul și procurorul nu mai puteau de plăcere, căci sinceritatea martorului guraliv le fortifica substanțial baza acuzației viitoarei sentințe. Aceste mărturii puteau fi catalogate ca un „denunț tehnic” (e un termen al deținuților, însemnând „turnarea” cuiva în mod implicit) și puteau intra într‑un manual de practică judiciară la capitolul „Interogatoriul unui provocator”, dacă nu era vorba de sinceritatea indiscutabilă a lui Volodea. Toți participanții la proces, inclusiv eu, s‑au convins de aceasta, deoarece atunci când judecătorul l‑a întrebat: „Dar dumneavoastră l‑ați contrazis pe Marian sau împărtășeați afirmațiile lui?”, Gubanov a păspuns liniștit: „Desigur, le împărtășeam și le împărtășesc!”
— În acest caz, vom intenta un dosar împotriva dumneavoastră și veți împărți banca acuzaților cu Marian pentru agitație și propagandă antisovietică! a ridicat amenințător glasul judecătorul. Vom vedea atunci ce veți zice.
Răspunsul lui Gubanov a fost prompt și a avut efectul unei împușcături în biserică:
— Voi fi onorat să stau alături de Marian!…
E o istorie pe cât de enigmatică, pe atât de adevărată.
* * *
Porunca „să nu furi de la un deținut” era sfântă. Odată însă cineva i‑a sustras unuia dintre adepții lui Bandera niște lucruri și o bucată de slănină. Imediat au fost suspectați foștii semișpileri (așa erau numiți deținuții condamnați în baza diferitelor articole ale Codului Penal, în afara articolului 58 – „agitație și propagandă antisovietică”), trecuți peste noapte în cohorta deținuților politici.
Ucraineanul păgubaș împreună cu niște conaționali și câțiva lituanieni au înșfăcat vreo cinci foști semișpileri și au început să‑i bată cu bestialitate, cerându‑le să‑și recunoască fapta și să arăte unde‑au ascuns bunurile dispărute. Când eu m‑am apropiat de mulțimea ațâțată, cei bătuți, fiind culcați la pământ, cu mâinile legate, însângerați de‑a binelea, plângeau și se jurau că nu au furat nimic de la nimeni, dar nu li se da crezare. Agresoriiși‑au luat o pauză, totodată continuând să clarifice cine este făptașul. Deodată cineva din mulțime a strigat: „Băieți, dar ce‑ar fi să‑i săltați!” Și pe loc vreo cinci‑șase oameni l‑au înhățat pe unul dintre nenorociți, l‑au aruncat în sus și, prinzându‑l aproape de pământ, l‑au aruncat din nou, mai sus, iar l‑au prins și, aruncându‑l a treia oară, foarte sus, brusc au sărit la o parte. Jertfa s‑a lovit înfundat de pământ cu un geamăt animalic și a muțit, rămânând fără mișcare. „S‑a zis cu el!” a răsunat din mulțime aceeași voce provocatoare. Pentru câteva clipe s‑a instalat o tăcere sinistră. Foștii semișpileri snopiți în bătăi priveau cu groază la tovarășul lor, așteptându‑și rândul la inevitabila execuție, numită în lagăre „A sălta de două ori – a prinde o dată”.
Însă nenorociții au avut noroc: în preajmă s‑au profilat figurile a doi gardieni și aproape toată gloata, repejor, s‑a împrăștiat. Au rămas câțiva oameni, între care și unul dintre agresori. Cei maltratați s‑au repezit în întâmpinarea perechii salvatoare. Dar gardienii nici nu se gândeau să‑i salveze – au trecut nepăsători pe alături, unul din‑ tre ei adresându‑ni‑se din mers: „Hai, băieți, cadavrele – la punctul de pază!” Și, calmi, au mers mai departe. Căpetenia agresorilor, un ucrainean din apusul țării, cu chipiu de uniformă a Armatei Insurecționale Ucrainene, ne‑a chemat la el pe mine și pe încă un student deșirat și ne‑a poruncit: „Îi las pe aceștia în grija voastră! Ajutați‑i să se spele și duceți‑i la punctul medical”. Apoi a dat a lehamite din mână: „De fapt, faceți ce vreți cu ei!” „Dar cu acesta ce să facem?” am întrebat eu, arătând la șpilerul fără de suflare, din al cărui nas curgea sânge. Agresorul s‑a strâmbat cu năduf: „Dă‑l încolo, poate își revine. Dacă nu – târâți‑l la punctul de pază…”
Cu asta s‑a și retras, lăsându‑ne nouă, celor mai tineri, o sarcină insurmontabilă: trei șpileri abia suflând, cu mâinile legate, și unul în formă de cadavru. Înfățișarea jalnică, sângele și lacrimile lor m‑au mișcat puternic. Abia mă rețineam să nu izbucnesc în plâns, de altfel, ca și tovarășul meu de misiune.
Mai întâi le‑am dezlegat mâinile, apoi i‑am condus la un robinet să se spele. E adevărat că le‑a fost greu s‑o facă, deoarece erau schilodiți rău. Întorcându‑ne după cadavru, am constatat că acela a dat semne de viață și încerca să se ridice în picioare, dar nicidecum nu‑i reușea. Se vede că i‑au cedat picioarele și puțin probabil să‑i fi rămas nevătămate măruntaiele. L‑am luat de subsuori și l‑am târât, îndreptându‑ne împreună cu grupul celor maltratați spre punctul medical – o căsuță separată, cu cruce roșie pe fronton, pitită la o margine a lagărului. Ne‑a întâlnit, fără vreun pic de entuziasm, felcerul deținut Borea Ceaban, fost medic militar în armata lui Vlasov, împreună cu un sanitar roșcat, de aproape doi metri, din lituanieni, care nu scotea nicio vorbă. Mai întâi au pus deținutul muribund pe unica laiță lată din încăpere. Tăind și înlăturând resturile cămășii lipite de corp și pantalonii însângerați, felcerul l‑a examinat expres pe rănit, i‑a frecat corpul cu spirt, i‑a făcut o injecție și a aruncat în șoaptă în direcția noastră: „Trage să moară!” Apoi, felcerul și ajutorul său i‑au examinat pe ceilalți răniți, ordonându‑le, în primul rând, să‑și scoată hainele. În acel moment eu și tovarășul meu ne‑am considerat misiunea îndeplinită și ne‑am luat tălpășița.
Această istorie a lăsat pentru totdeauna o cicatrice adâncă în sufletul meu, deseori făcându‑mă să meditez asupra naturii cruzimii omenești. Doar majoritatea deținuților participanți la execuție, ei înșiși, au trecut prin calvarul unei anchete pripite, crude, nedrepte, au fost bătuți și obligați, fiind amenințați cu frica morții, să recunoască săvârșirea crimelor de care habar nu aveau. Iar în cazul dat ei se comportau exact așa în raport cu niște oameni, la fel ca și ei, neajutorați, nenorociți, chinuindu‑i și ucigându‑i doar pentru o presupusă și nedovedită vină. Fără niciun pic de milă, cu toate că, fără îndoială, se considerau creștini. Până azi mă întreb: „De ce?”
(Traducere din rusă de Leo Bordeianu)
