Pentru prima dată în viața mea am simțit ce înseamnă libertatea
Olena Priseajniuk: „Un copil cu dizabilități temporare și o fetiță mică – misiunea mea era să le ofer tuturor hrană, îmbrăcăminte, acte. Nu era vorba doar de a‑mi construi propria viață, ci și de a construi viața celor doi copii, cu nevoi total diferite”
De unde veniți?
Sunt din Ucraina, din orașul Vinița.
Cu ce vă ocupați aici, în Moldova?
Trăiesc! Fac mai multe lucruri odată, pentru că în Moldova e greu să supraviețuiești altfel. Când îți reconstruiești viața într‑o țară nouă, unde nu cunoști pe nimeni și nimeni nu te cunoaște, trebuie să fii mereu în mișcare. Să fii prezent peste tot, să interacționezi cu oamenii, să participi la evenimente și să te faci remarcat. Numai așa îți poți găsi locul sub soare.
Să ne întoarcem în acel an teribil, 2022. Ați simțit, în ajunul izbucnirii războiului, că ceva nu este în regulă?
Nu era doar o presimțire, era o certitudine. În organizația în care lucram în Ucraina, știam sută la sută că războiul va începe. Primeam documente care confirmau acest lucru, totuși, nimeni nu putea să creadă cu adevărat. Nici părinții mei, nici cei din jur. Se vorbea doar despre sfârșitul lunii februarie, fără o dată exactă. Aveam o funcție destul de înaltă, îmi mergea bine, dar nu puteam pleca din țară. Am doi copii mici și am înțeles că nu pot și nu vreau să îi las să ajungă în subsoluri, în timp ce eu „salvez lumea”. Acest lucru era exclus pentru mine. Așa că am luat decizia să demisionez, să renunț la tot ce construisem în ani de muncă. Peste trei săptămâni a început războiul. Am reușit să plec.
Vă amintiți ziua de 24 februarie?
Da. Nu a fost panică, pentru că știam că războiul va începe. Probabil, am avut un dram de noroc în plus – știam exact când și ce drumuri vor fi închise sau deschise. Pregătisem astfel de rapoarte înainte și le aveam la dispoziție. Înțelegeam că în timpul bombardamentelor nu trebuie să faci mișcări bruște și știam după cât timp și în ce direcție vom putea pleca. Dar nimic nu te poate pregăti pentru realitatea unui atac. Copilul meu a fost rănit. Am încercat să‑l protejez, m‑am aruncat peste cadă, dar oricum a fost grav accidentat. I‑au pus ghips, am luat un scaun cu rotile și, spre seară, am trecut granița.
Cum a fost rănit copilul?
Au fost primele explozii. Locuiam chiar lângă cartierul general al Forțelor Aeriene, la doar 50 de metri de gard. Primele lovituri au vizat infrastructura militară, obiective strategice. Așa că… a fost „distractiv”. Dar, slavă Domnului, totul s‑a terminat cu bine. Suntem vii și sănătoși. Copilul a fost rănit. A avut nevoie de trei luni de recuperare aici, în Moldova. Nu putea merge deloc, foloseam un scaun cu rotile, dar nu am regretat nicio clipă că am plecat. Nici atunci, nici acum. Vorbesc despre asta cu liniște. Și, dacă ar fi s‑o iau de la capăt, aș face exact același lucru.
V‑ați pregătit în vreun fel de plecare?
Nu m‑am gândit niciodată că fiica mea cea mare va fi rănită. Tot ce am făcut a fost să pregătesc actele și o geantă cu strictul necesar. Dar, cum aveam deja un scaun cu rotile, nu am putut lua lucrurile pregăti‑ te – trebuia să o car pe ea. Cea mică era lângă mine, ținându‑mă strâns de mână, iar singurul bagaj pe care l‑am luat a fost o geantă cu lucruri pentru copii. Atât. Nu aveam cum să duc mai mult. Credeam că totul va dura puțin, că ne vom descurca o săptămână, poate două și apoi ne vom întoarce, dar acel „puțin” nu s‑a mai terminat.
Cum trebuie să vorbești cu copiii mici, cum să te comporți într‑o astfel de situație?
Să nu intri în panică. Asta e cel mai important. Eu nici acum nu plâng, nu mă las cuprinsă de panică. Poate că această stăpânire de sine îmi oferă un avantaj față de alții. Poate, de aceea am reușit să obțin multe rezultate, de aceea sunt invitată peste tot – oamenii vor să afle cum am reușit să fac față. Pentru că, la rândul meu, pot ajuta mii de ucraineni aflați în aceeași situație. Fără lacrimi, fără isterie. Mintea limpede și luciditate totală – asta face diferența.
Erau și părinții dvs. alături?
Părinții au venit mai târziu. La început, au refuzat categoric: „Vom muri aici, pe pământul nostru”. Dar, după trei săptămâni, m‑au sunat. Mama are diabet, iar tata are, și el, probleme de sănătate. Au stat prin subsoluri, au îndurat frigul, lipsa curentului electric, stresul continuu. În cele din urmă, au venit și ei. Credeau că doar pentru o vreme, doar cât să aștepte să treacă… Iată‑ne, suntem încă aici, împreună.
Povestiți‑ne cum aŗi plecat cu copilul rănit.
Ne‑a dus cineva cu mașina câțiva kilometri. Apoi au început niște ambuteiaje groaznice, nu mai puteam înainta cu mașina, așa că am continuat pe jos, cu scaunul cu rotile. Era deja târziu, cam pe la zece‑unsprezece seara. Și, din nou, nu am intrat în panică. Le spuneam calm copiilor că așa trebuie să facem. Le spuneam mereu: „Cu mama nu vă temeți de nimic”. M‑am ținut tare până la capăt. Am plâns doar când am ajuns aici, în familia care ne‑a găzduit. Abia atunci au început să iasă emoțiile. Înainte de asta, nu. A fost frică, da. Frică și neînțelegere. Mă întrebam: „Trebuie sau nu trebuie să facem asta? Este decizia corectă sau greșită?” E foarte greu să iei astfel de decizii. Foarte greu.
Cu doi copii pe marginea drumului, unul în scaun cu rotile, celălalt ținându‑vă de mână – e înfricoșător…
Da, înfricoșător. Era foarte frig. În jurul nostru toată lumea plângea, striga, urla. Cozi interminabile. Nu știam ce va urma. Era înfricoșător, dar am reușit să mă stăpânesc. Dacă m‑aș fi lăsat copleșită, totul pur și simplu s‑ar fi sfârșit. Fiica mea mai mare, care era în scaunul cu rotile, este o mare panicardă. Nu putea merge și nu putea ajuta, era foarte îngrijorată. Dar, din nou, în astfel de situații, când toți din jur plâng și strigă, cel mai important este să nu faci istericale, să nu te lași copleșit de panica generală.
Cum au reacționat fetele la toate astea?
Desigur, copiii au fost copleșiți de spaimă. Fetița rănită simțea durere, piciorul i se umflase, era fracturat. Era noapte, nu vedeai încotro să mergi. A fost foarte greu fizic. Foarte greu din punct de vedere emoțional. Încercam să le liniștesc, le spuneam că va dura doar câteva zile, că totul va fi bine, că va trece. Ele erau mai îngrijorate pentru bunica și bunicul, care rămăseseră acolo. Aș spune că cele mai mari griji mi le făceam pentru părinți.
Ați ținut legătura cu ei tot timpul?
Da, desigur. Dar legătura se întrerupea. Au fost câteva zile în care nu am reușit să vorbim deloc. Așa că le‑am spus: „Haideți, veniți aici, să fim împreună”. Pentru că în momentele grele trebuie să fii împreună, nu separat. Singur este foarte greu.
Părăsești țara natală și mergi într‑o țară străină, într‑o incertitudine totală. Ce gândeați și simțeați în acel moment?
Cea mai mare frământare era dacă am luat decizia corectă sau nu. Am avut un conflict interior uriaș. Mă consider patriot, un om care își iubește țara. Ani la rând am lucrat pentru promovarea ei, am scris strategii de dezvoltare și multe altele. A fost foarte greu pentru mine. Mă gândeam: „Poate că trebuia să rămân”. Dar instinctul matern a fost mai puternic, pentru că simțeam că trebuie să îmi salvez copiii. Ei nu mă au decât pe mine. Nu am dreptul să mă duc în tranșee și să dispar acolo, să fiu îngropată undeva. Nu pot. Instinctul matern a fost mai puternic.
Ați avut senzația că se încheie o viață și începe alta, nouă?
Nu, nu mergeam cu acest sentiment. Niciodată nu am vrut să ajung în Moldova. Vă spun sincer. Am fost aici în cadrul unor delegații și am spus că în viața mea nu voi mai reveni nici măcar în calitate de turist. Prin urmare, nici măcar nu luam în considerare Moldova – o țară străină pentru mine, nu am pe nimeni aici, nu e locul meu, dar probabil că Dumnezeu avea alt plan. Am ajuns aici noaptea. Nu aveam unde să stăm, nu aveam unde să mergem. Am deschis Facebook‑ul și am văzut o mulțime de oameni care scriau că sunt dispuși să primească refugiați în familiile lor. Printre postări, am găsit una cu trei mii de comentarii. M‑am gândit că, sigur, băiatul deja a ajutat pe cineva și nu avea rost să‑i mai scriu, totuși am lăsat un comentariu, spunând că vom ajunge în Chișinău noaptea – mamă cu doi copii. Mi‑a răspuns în privat: „Veniți, vă așteptăm”. Am ajuns acolo în jur de ora trei sau patru dimineața. Ne‑au primit imediat. Mai târziu am aflat că era familia unui cunoscut om de afaceri, Dmitri Voloșin. Am stat la ei trei săptămâni. Nu știam cine este. Nu cunoșteam pe nimeni. Era doar un om. O familie minunată. Abia mai târziu, când am început să aflu mai multe, să caut informații, mi‑am dat seama cine sunt ei. Dar, credeți‑mă, pentru mine toți erau la fel. Nu alegeam oamenii după niciun criteriu. A fost o libertate totală, pentru că nu știam cine este în fața mea și nici ei nu știau cine sunt eu. Totul se baza pe intuiție, empatie, conexiune sufletească, pe încredere. Trei săptămâni au avut grijă de noi, ne‑au asigurat cu tot ce era necesar, ne‑au dat haine, de mâncare. Am avut noroc, pentru că este o familie puternică, determinată. Nimeni nu plângea, nimeni nu ne compătimea. Dimpotrivă, ne motivau, ne stimulau. Îi priveam și mă minunam cât de multe fac. Îmi spuneam: „Uite, în Moldova chiar se pot face lucruri! Există atâtea oportunități!” Și asta m‑a motivat. După doar cinci zile am decis să rămân aici și să nu mai plec nicăieri, deși aveam multe oferte. Foarte multe. Cunosc bine câteva limbi. Toate prietenele mele, toți cunoscuții mei plecau în alte țări și mă chemau, dar am decis să rămân, pentru că am văzut cât de multe lucruri se pot face aici, câți ucraineni sunt. Mă plimbam pe străzi și îi vedeam peste tot. Plângeau, strigau, umblau rătăciți. Se vedea pe fețele lor – ochi stinși, disperare, isterie. Simțeam că sunt ai mei. Și, dintr‑odată, am realizat că sunt necesară aici, că pot ajuta. Am înțeles că experiența mea anterioară i‑ar putea ajuta să se integreze. Și asta a fost. Mi‑am înscris copiii la școală, iar pe 7 martie eram deja la muncă. Adică, la doar o săptămână și jumătate după ce am ajuns.
Cum v‑ați descurcat singură cu un copil în scaun cu rotile?
A fost greu, pentru că în Moldova infrastructura nu prea ia în considerare persoanele în scaune cu rotile. Bordurile, intrările în magazine, în farmacii – nimic nu era adaptat. A fost foarte dificil. Am dus‑o pe cea mică la școală și am înregistrat‑o pe cea mare, dar ea nu putea încă să meargă singură. O luam cu mine la muncă, la proiectele de voluntariat, unde sortam haine și mâncare. Petreceam mult timp acolo, iar ea a început să se implice din ce în ce mai mult.
Cum au perceput fetele viața lor aici?
Le‑a plăcut foarte mult aici. Mai ales celei mici. Ea este încă un motiv pentru care am rămas. La 7 ani, copilul mi‑a spus: „Hai să încercăm aici”. I‑am răspuns că nu e țara potrivită pentru a încerca: nu are viitor, educația nu e bună, nu putem rămâne aici. Deci, nu, nu și iar nu. Iar ea mi‑a spus: „Tu mereu m‑ai învățat că nu trebuie să te dai bătută, dar tu te‑ai dat bătută, fără să încerci”. Aceste cuvinte m‑au lovit foarte tare. Foarte tare. Așa că am luat o foaie de hârtie și mi‑am scris un plan: mi‑am dat trei săptămâni să găsesc o locuință, un loc de muncă și – nu știu de ce – am scris și „să găsesc un soț”. Probabil, așa mă simțeam atunci. De mult timp eram singură și îmi doream siguranță, sprijin, un sentiment de stabilitate. Am reușit în două săptămâni. De fapt, chiar mai puțin – o săptămână și jumătate.
V‑ați găsit soț?
Nu, n‑am găsit, dar am realizat celelalte două puncte și am înțeles că dacă am reușit, înseamnă că e al meu. Eu cred în asta, când lucrurile merg ușor și simplu, înseamnă că sunt pentru tine. Este locul tău. Ne‑am îndrăgostit de țară, de oameni, de cultură, de tot ce am văzut și nu vrem să plecăm nicăieri. De mult timp am luat decizia de a rămâne în Moldova pentru totdeauna. Nu mergem în Ucraina. Nu plângem. Copiii sunt complet integrați aici. Eu laud Moldova, o iubesc, o promovez, contribui la dezvoltarea ei. Îmi place foarte mult.
Ați avut nevoie de suport psihologic pentru dumneavoastră și copii?
Nu. Noi nu am apelat niciodată la psihologi, nici eu, nici copiii. M‑am descurcat singură, probabil, m‑a ajutat propriul meu exemplu. Fetele mele au fost alături de mine încă din primele zile în proiectele umanitare. Ele înțeleg și știu ce se întâmplă. Nu le‑am ținut departe de realitate. Ele văd și interacționează cu oamenii, ajută, fac proiecte și le coordonează. La 12 ani, fiica mai mare este coordonator al proiectelor de voluntariat pentru refugiați și asta este important. Copiii trebuie să înțeleagă, dar să înțeleagă nu stând în subsoluri fără lumină, fără gaz, fără apă, văzând cum prietenii lor, Doamne ferește, sunt sfârtecați. Nu asta trebuie să vadă. Patriotismul lor este la un nivel înalt. Noi comunicăm în ucraineană. Fetele nu au uitat‑o. Le este dor de limba ucraineană. Ea este prezentă în viața noastră.
Fiica cea mai mare v‑a întrebat de ce ați rămas aici?
Da, m‑a întrebat și a fost greu pentru ea să treacă prin toate astea. Acolo avea mai mulți prieteni. Cu cât copilul e mai mic, cu atât e mai ușor. Cu cât e mai mare, cu atât e mai greu. Da, la început i‑am explicat multe, că prietenii nu sunt doar la școală. Pot fi mereu cu tine, oriunde ai fi. Și asta e normal. Aici își va face prieteni noi. Am încercat să o conving că Moldova e o țară bună. Deși, la început, nici eu nu credeam asta. Dar trebuia să le spun că am avut noroc. Când erau mai mici, li se luau interviuri și erau întrebate de ce au rămas în Moldova. Ele au răspuns: „Am avut noroc! Am avut noroc că am rămas aici”. Și încă mai cred asta. Sunt convinse că nu există un loc mai bun, nu există condiții mai bune. Le‑am insuflat asta, să zicem așa. Le‑am cultivat ideea din primele momente. Oamenii mă mai întreabă ce m‑a salvat. Probabil, dragostea m‑a salvat, pentru că nu am lăsat să prindă rădăcini în mine ura sau dușmănia, care distrug omul pe dinăuntru. Tot ce fac e din bunătate, nu din dorința de a mă răzbuna sau de a învinge pe cineva. Aleg să ajut, să susțin, nu să creez un mediu ostil.
Copiii s‑au adaptat repede în noul mediu?
Copiii mei nu au învățat niciodată limba rusă. Pentru mine, este o limbă străină. Am lucrat într‑o instituție guvernamentală, unde vorbeam doar ucraineană. Era o chestiune de principiu și era important. Noi nu venim dintr‑o familie vorbitoare de rusă și acesta a fost un obstacol mare la început. Am primit și multe remarci răutăcioase – că vezi, vorbești în rusă, în „limba ocupanților”. Eu nu consider rusa o limbă a ocupanților. Se vorbește în foarte multe țări, nu doar în Rusia. Dacă e să privim istoric, și germana a fost o astfel de limbă. Câte milioane de oameni au murit din cauza Germaniei naziste? Dar acum lucrurile sunt altfel. Opt milioane de ucraineni învață germana, trăiesc acolo și nu o consideră o limbă a ocupanților. De aceea, sunt foarte recunoscătoare că știu rusa. Dacă nu o cunoșteam, nu aș fi supraviețuit. Nu aș fi reușit să mă salvez, nici să ajut alte mii de oameni aici, prin misiuni și proiecte umanitare. Mi‑am înscris copiii la o școală rusă, pentru că la cea ucraineană nu erau locuri. Și au rămas acolo, fiecare dintre ele fiind singura ucraineancă din clasă. Am fost foarte îngrijorată, pentru că la început erau diferite atitudini. S‑au integrat imediat, de parcă ar fi fost acolo dintotdeauna. Învățătoarea spune: „Sunteți de‑ai noștri”. Și ambele sunt eleve excelente. Deși toate materiile sunt în rusă. Au învățat perfect româna pentru nivelul lor. Vorbesc fluent. De aceea, sunt mândră de ele.
Povestiți‑ne despre părinții dvs.
Lor le‑a fost cel mai greu. Când am ajuns aici, nu aveam timp să plâng. De asta am și rezistat. Pentru că nu era timp. Trei locuri de muncă, voluntariat pe timp de noapte și doar două ore de somn. Așa au trecut luni întregi. Un copil cu dizabilități temporare și o fetiță mică. Misiunea mea era să le ofer tuturor hrană, îmbrăcăminte, acte. Nu era vorba doar de a‑mi construi propria viață, ci și de a construi viața celor doi copii, cu nevoi total diferite. Pentru părinții mei a fost cel mai greu. Ei și‑au trăit toată viața acolo. Le‑a fost extrem de greu să‑și lase casa. Tinerii se adaptează mai ușor, dar pentru ei a fost mult mai dificil. Veniseră doar pentru o lună, ca să mă ajute cu copilul, pentru că fizic nu mai făceam față, și au rămas până în ziua de azi. La început, se plângeau mereu că vor acasă. Oricât încercam să‑i conving să iasă, să meargă undeva, nimic nu funcționa. Pentru ei, viața se terminase. Plângeau zi și noapte, urmăreau știrile rele de dimineața până seara. Un dezastru total. Îi rugam să facă voluntariat, să cunoască oameni, să se integreze mai mult. Nu voiau. Atunci mi‑a venit o idee: am rugat o prietenă să le telefoneze și să le spună că e nevoie urgent de ajutor, să vină imediat, dar să nu le spună că eu am aranjat totul. A sunat. Când am ajuns acasă, ei mi‑au spus: „Ne‑a sunat o doamnă, nu știm de unde avea numărul, a zis că fără noi nu se poate și trebuie să mergem”. Iar eu: „Da, desigur, trebuie să mergeți!” S‑au dus. Apoi am repetat schema de câteva ori, în locuri diferite. Acum, culmea, nu‑i mai pot scoate de acolo!
Ce fac ei acum?
Fac voluntariat, împachetează. Au trecut prin diverse cursuri de formare, au făcut multe cursuri. Nu ocolesc deloc munca. Toată lumea îi cunoaște aici și ei îi cunosc pe toți. Au învățat orașul pe de rost, se plimbă și se duc peste tot. Fac o mulțime de lucruri.
Au decis să plece din țara lor, deși nu toți oamenii vârstnici iau această decizie.
Au făcut‑o pentru mine. Ca să mă ajute. Chiar mi‑a fost foarte greu. Până acum am trei locuri de muncă. În plus – copiii, care se mai îmbolnăvesc. Nu e chiar așa de ușor cum povestesc eu. În această perioadă, am avut opt accidente în familie și trei accidente în care am fost implicată. Așadar, nu e simplu deloc. Dacă e să adun totul, am petrecut 11 luni prin spitale, pe scaune cu rotile și în secții de terapie intensivă. Mi‑am rupt piciorul aici și am stat trei luni fără să pot merge. Am pierdut cunoștința din cauza oboselii. Tata a avut un accident grav. O lovitură puternică la cap. A căzut și s‑a lovit. Sunt consecințe grave. Slavă Domnului că e viu.
Ce li se întâmpla părinților când erau în Ucraina?
Atacuri aeriene. Atacuri de panică. Mama are multe probleme de sănătate. Pot spune că, dacă nu ar fi venit, nu ar mai fi fost în viață. Nu ar fi putut supraviețui. Nu ar fi rezistat. Ea însăși spune asta. Nu ar fi rezistat nici emoțional, nici psihologic.
Ați spus că nu voiau să plece de acasă.
Dacă fiica cea mare nu și‑ar fi rupt piciorul, mama, probabil, nu ar fi venit. Iar dacă nu ar fi venit aici, poate că nici nu ar mai fi fost în viață. Așa s‑au aranjat circumstanțele. Aveam nevoie de ajutorul lor, ei au rămas de dragul meu. Nu îi las să se întoarcă, pentru că ar fi și mai greu: să mă împart între două țări și să mă gândesc ce să mănânce sau să bea. Nu au pe nimeni în afară de mine și, dacă s‑ar întâmpla ceva, nu ar face față.
La ce vă gândiți înainte de somn?
La ce aș mai putea face mâine și cui i‑aș mai putea fi de ajutor. Sunt, cumva, un salvator. Prin caracter, prin fire. Pentru mine lucrul acesta e foarte important. Am o mulțime de idei. Nici nu reușesc să le pun în practică. Una o ia inaintea celeilalte. Aici, în Moldova, în doi ani și jumătate am realizat deja 75 de proiecte. Personal.
Povestiți‑ne mai detaliat.
La început, am lucrat într‑o misiune umanitară. Cu timpul, am ajuns să o conduc. Aveam acolo 25 de mii de ucraineni cărora le ofeream ajutor. Apoi, am deschis birouri similare în Ucraina și România. Misiunea din Moldova s‑a mutat complet în Ucraina. Eu nu am plecat, am rămas aici. Am decis că mai sunt încă multe lucruri de făcut pentru ucrainenii din Moldova. Apoi am lucrat într‑o altă misiune umanitară. Din nou – mii de ucraineni, mii de proiecte. Pe lângă asta, am lucrat timp de un an ca traducătoare la postul de televiziune Moldova 1 și am inițiat multe proiecte proprii, pentru că știu cum să le realizez, sunt manager în proiecte de caritate, sociale, culturale, educaționale, sportive. La un moment dat, am decis că vreau să ajut și moldoveni, nu doar ucraineni. Așa că am început să creez proiecte comune. Acum am trecut complet pe piața din Moldova. Mă ocup de proiecte sociale pentru satele sărace, pentru copiii cu dizabilități. Diverse inițiative, dar mai ales educaționale.
Prietenii dvs. sau alți oameni care au rămas în Ucraina și locuiesc încă acolo vă spun lucruri negative?
Da. Spun multe lucruri negative. Foarte mulți s‑au dezabonat de pe rețelele sociale, pentru că în Ucraina eram o persoană publică. Iar acum – din cauza limbii ruse și pentru că am rămas în Moldova. Pentru ei, Moldova e un teritoriu pro‑rus din cauza utilizării limbii ruse. Au fost multe comentarii negative, pline de ură, și încă mai sunt, nu s‑au oprit, dar pe mine nu mă mai afectează deloc. Da, din partea ucrainenilor a fost multă ostilitate. Eram prietenă cu mulți, păstram legătura, iar acum nu mai e nicio prietenie. Poate, o dată la trei‑patru luni ne mai scriem, ne felicităm cu vreo ocazie. Fiecare își vede de viața lui. În acești trei ani oamenii s‑au îndepărtat cumva…
Adică i‑ați pierdut…
Da, pe foarte mulți. Dar am câștigat de zece ori mai mult decât am pierdut. În Moldova, am o echipă, am prieteni. Sper din suflet să ne întâlnim mereu. Cu toți cei din Ucraina am rămas în relații bune, dar în trei ani fiecare și‑a construit propria viață. E foarte greu să trăiești în trecut și să‑ți investești acolo timpul, energia, atenția. E greu să menții activitatea acolo, să păstrezi un mediu, chiar și prietenii sau relațiile. Timpul nu iartă pe nimeni. Și, în același timp, trebuie să‑ți construiești prezentul. Trebuie să depui eforturi uriașe, să muncești cum n‑ai muncit niciodată ca să reușești ceva. Așa că nu ai de ales. Ori rămâi în trecut, ori îți construiești viitorul. Mulți ucraineni sunt încă prinși în trecut și asta e o problemă majoră, pe care o aduc cu ei în toate proiectele noastre. Nu reușesc să treacă peste acel prag și să înceapă să trăiască. Încă fac drumuri, plâng, sunt dominați de griji, dar sunt și din cei care au reușit să meargă mai departe și trăiesc în prezent. Îi ajută mult pe alți ucraineni. În cadrul misiunilor umanitare, din bugetele organizațiilor milioane au fost direcționate în sprijinul Ucrainei. Camioane întregi, resurse de tot felul. Toate astea s‑au făcut și încă se fac multe, dar eu cred că nu trebuie să trăim în trecut.
Cum credeți că va fi Ucraina după război?
Va fi diferită. Am fost acolo de câteva ori și deja era alt loc. Nu mă mai simt la fel ca înainte. Totul s‑a schimbat. Oamenii sunt obosiți, înrăiți. Se uită cu suspiciune la tine pentru că poți să trăiești, iar ei nu. Asta e emoția dominantă peste tot – nu ai voie să trăiești, nu ai voie să‑ți permiți nimic, nu ai voie să râzi, să te bucuri, să sărbătorești, să ieși la plimbare, să bei o cafea. Nimic nu e permis. Îi înțeleg, pentru că asta e realitatea lor de trei ani, atmosfera în care trăiesc. Noi suntem într‑un mediu pașnic, e normal să ne permitem mai mult. Eu nu‑i judec, pe mine însă mă judecă. Pentru că trăiesc, fac proiecte moldo‑ucrainene, atât în domeniul diplomației culturale, cât și în cel al diplomației sportive. Am destulă muncă de făcut. Creez proiecte de afaceri, conferințe internaționale, caritabile, umanitare. În fiecare lună fac donații automate în Ucraina. Fac asta de trei ani, dar nu vorbesc mult despre asta. Pur și simplu, o fac. Și cine știe, acela știe. Cine nu…
Cât de pregătită sunteți ca fetele să rămână aici pentru totdeauna?
Mă gândesc la asta. Am găsit oportunități pentru educație și pentru învățarea limbii. De ce nu? Dacă vor dori… Le plac oamenii, mâncarea. Aici ne simțim acasă. Nu știu cum să explic – e o stare lăuntrică. Unii și‑au găsit locul în Elveția și nu vor să se mai întoarcă. Alții se simt acasă în Franța. Noi ne simțim acasă aici. Parcă am fost mereu aici. Nu mă simt străină. Merg pe stradă și totul îmi pare familiar. Sunt sigură de asta. Oriunde aș fi, nu mă simt refugiată. Nu sunt încordată, nu mă simt marginalizată, nu mă simt o persoană de rangul doi. Nu simt asta față de mine, nici în discuții, nici în comportament, nici în atitudini. Da, desigur, există probleme. De exemplu, cu sănătatea. Fiind deja în Moldova, fiica mai mică și‑a fracturat piciorul, ulterior s‑a lovit din nou, exact în același loc. Nu totul merge ușor. Viața ne pune la încercare în toate privințele – financiar, moral, psihologic. Fără oprire. Nu obosește niciodată să ne testeze. Toți îmi spun: „Mergi pe un drum greșit. Dacă îți rupi mâinile și picioarele, înseamnă că nu e drumul tău. Pleacă din Moldova, nu e pentru tine”. Iar eu le spun: „Nu. Nu mă văd nici în Germania, nici în altă parte”. Da, mai sunt probleme, încă le rezolvăm, dar eu nu privesc pe nimeni din postura de „ajutați‑mă, dați‑mi”. Nu cer niciodată nimic de la nimeni. Eu spun: „Eu pot oferi. Pot împărtăși. Pot face ceva. Hai să facem ceva împreună”. Probabil, de aceea oamenii reacționează așa. Nimănui nu‑i place să i se ceară mereu. Nu poți cere ajutor timp de trei ani la rând. La un moment dat, oamenii vor fi atât de sătui de asta, încât nici măcar nu vor mai vrea să te audă. Le spun tuturor ucrainenilor: puneți‑vă în poziția de egali și oferiți ceea ce aveți – competențe, cunoștințe, experiență. Și voi puteți face ceva, nu trebuie mereu să cereți. Foarte mulți doar stau și așteaptă, aș spune chiar majoritatea, din păcate. Nu este doar o problemă a Moldovei, ci a întregii lumi. Conform datelor și studiilor, este o problemă comună a tuturor refugiaților. Acțiunile umanitare, care s‑au prelungit prea mult – ani întregi – i‑au făcut pe oameni leneși. Le‑au luat nevoia de a lupta pentru supraviețuire. Am mers pentru prima dată să primesc ajutor umanitar acum aproximativ o lună și jumătate. Prima dată în doi ani și jumătate și doar pentru că părinții mei m‑au convins – trebuia să fiu acolo personal. Nu merg după ajutor. Nu am timp pentru asta. Scopul meu a fost să supraviețuiesc pe cont propriu. Nu am așteptat nimic de la nimeni. Din prima zi mi‑am făcut permis de ședere aici. Plătesc taxe încă de la început, ca un cetățean cu drepturi depline. Dar oamenii s‑au obișnuit, iar ajutorul continuă. Ei nu consideră că este necesar să facă un efort, pentru că nu au o nevoie reală – au haine, au mâncare, primesc niște bani, au acces la educație, la cursuri, distracții, ateliere. Au tot ce le trebuie. Atunci, de ce să se străduiască?
Ce pot face, mai exact, ucrainenii? Cu ce se pot ocupa?
Cu orice. Eu particip foarte des la emisiuni TV. Refugiați sunt peste tot, iar oamenii din alte țări când aud cât de mult face Moldova pentru refugiați, rămân șocați. Pentru că nu există așa ceva în nicio altă țară. Nicăieri. Nu spun doar eu asta, este un fapt constatat. De aceea, ar fi păcat să nu profiți de această șansă, să nu te dezvolți. Nu poți să te plimbi trei ani la rând și să înveți la nesfârșit. Ai învățat ceva, ai acumulat experiență – trebuie să dai mai departe. Pentru că trebuie să iei, dar și să oferi. Moldova face foarte multe și continuă să facă. Am câteva echipe, dar acolo nu sunt ucraineni, ci moldoveni. Da, există proiecte locale pentru ucraineni, dar acestea sunt gestionate mai mult de diasporă și ambasadă. Mulți ucraineni fac voluntariat în misiuni umanitare. Câțiva și‑au deschis afaceri, inclusiv eu, dar sunt puțini. Trebuie doar să te ridici și să începi să faci ceva. Să te agăți de o oportunitate. Nu e suficient doar să vorbești, trebuie să acționezi. Da, vei greși. Credeți‑mă, am făcut o mulțime de greșeli – dacă mă uit la cele 100 de reușite pe care le‑am avut în Moldova, pentru fiecare dintre ele au fost 10 mii de greșeli. De tot felul. Inclusiv financiare.
Ați ocupat o funcție importantă în Ucraina și erați o persoană publică. Apoi, dintr‑odată, soarta v‑a luat totul. V‑ați trezit, practic, pe stradă, cu copiii, într‑o totală incertitudine. Cum poți trece peste asta?
A fost o resetare totală. Și, ca să fiu sinceră, nici acum nu am depășit situația pe deplin. Încă nu pot accepta pe deplin ce s‑a întâmplat, pentru că am investit enorm în viața mea de dinainte. Aveam totul și, dintr‑odată, nu mai ai nimic. Nu mai ești nimeni. Nu mai ai un nume. Și nu e vorba de ambiții. Este mai mult despre stilul de viață, despre obișnuințe, despre statut, despre siguranța financiară. Da, încă nu am depășit asta. Încă sunt momente în care mă copleșește dorul de ce aveam înainte. Dar a apărut și un mare plus – pentru prima dată în viața mea, la 37 de ani, am simțit ce înseamnă libertatea. Nu știam ce e asta cu adevărat. Mi se spusese de multe ori, dar nu o trăisem. Moldova mi‑a oferit acest sentiment: de fiecare dată când mă întâlneam cu un om nou, eram liberă. Oamenii nu știau nimic despre mine. Nu aveau așteptări. Nu știau de victoriile mele, de realizările mele. Mă priveau ca pe un om necunoscut. Prima întâlnire, a doua, a treia… La început, mă temeam. Cum voi reuși să fac ceva fără toate titlurile mele? Am înțeles apoi: toată puterea mea era în mine. Nu pe hârtie. Nu în recunoaștere oficială. Era doar a mea. Și, dintr‑odată, am simțit că pot respira. A fost ca o eliberare. Aceasta a fost prima libertate pe care am simțit‑o vreodată. Pot vorbi acum liber cu președintele, fără ezitări. Pot să‑mi aleg singură drumul. Pot să fac ceea ce vreau, fără constrângeri.
Ați discutat cu fiicele despre faptul că, în viață, ai putea pierde totul?
Le vorbesc mereu despre asta, întotdeauna le spun că adevărata lor putere este în ele însele, în bunătatea inimii lor. Nu știu de ce, dar în secolul XXI, bunătatea este considerată o slăbiciune. Eu le spun mereu că este o forță imensă, iar cu ea vor putea supraviețui oriunde. Dacă, printr‑un absurd, aș ajunge acum în tundră, credeți‑mă, aș supraviețui. Aș construi o colibă, nu doar pentru mine – aș găsi o soluție și pentru ceilalți. Totul ține de dorința omului de a merge mai departe. Și da, îmi doresc cu adevărat să ajung din nou la nivelul la care eram în Ucraina. Lucrez enorm pentru asta. Vreau să fiu o ucraineancă influentă. Nu prin bani, nu prin putere, ci prin lucrurile pe care le fac. Prin schimbările pe care le pot aduce. Când întâlnesc oameni pe care i‑am ajutat, când văd cine erau și cine au devenit… atunci sunt mândră de mine. Și pentru asta merită să trăiești.
Sunteți manager de proiecte, deci știți să planificați. Ați avut un plan pentru trei săptămâni. Care este planul dumneavoastră pentru viitorul apropiat?
Am multe planuri, atât profesionale, cât și personale. Pe plan personal, îmi doresc o familie. Cred că acum sunt pregătită pentru asta. Am fost singură mulți ani și îmi doresc stabilitate, sentimentul că am pe cineva alături cu care să merg mai departe. Pe plan profesional, vreau să deschid mai multe organizații. Am deschis deja două, mai am în plan încă două. În domeniul afacerilor, lucrez la opt proiecte. Așa ceva încă nu există aici. Primul nostru business a fost o noutate pentru Moldova, iar acum vreau să mai creez încă șapte. Deocamdată, pare ceva din sfera fantasticului, dar m‑ați întrebat, așa că v‑am răspuns. Cel mai dificil lucru este luarea deciziilor. Ca femeie, îmi este foarte greu să iau zilnic decizii. Nu sunt decizii simple, ci cu bătaie de lungă durată, care influențează ani întregi, nu doar pentru mine, ci și pentru copiii mei, pentru părinții mei. Este o responsabilitate uriașă și o întrebare permanentă: „Fac bine sau greșesc?” Mama își amintește deseori un moment – eram aici de o lună, iar părinții mei abia urmau să vină; nu aveam aproape nimic – o singură pereche de pantaloni, o cămașă, restul era îmbrăcămintea copiilor și câteva lucruri primite de la familia care ne‑a găzduit. Mama conducea o mașină mică, în care nu încăpeau prea multe. Îmi zice: „Hai să‑ți aduc conserve, cartofi, că n‑ai ce mânca”. Iar eu îi spun: „Nu, nu, nu, mamă. Nu‑mi aduce toate astea. Du‑te acasă, deschide dulapul meu și ia tot ce găsești acolo împachetat”. Aveam în dulap un raft separat, unde țineam lucruri noi, pe care nu le purtasem niciodată. Le păstram pentru o ocazie specială. Nu știu care. O geantă cu eticheta încă pe ea, pantofi noi, rochii, bijuterii, parfumuri. Totul era neatins, în cutii, ambalate frumos. Le cumpărasem, dar nu le folosisem niciodată. Așteptam un moment potrivit. Îi spun: „Mamă, adu‑mi tot ce e pe acel raft, nimic mai mult”. Iar ea îmi răspunde: „Ai înnebunit? La ce‑ți trebuie tocuri în Moldova, când ești refugiată? Unde ai de gând să mergi în rochiile astea? De ce‑ți trebuie poșetele astea? N‑ai nimic normal, nici lenjerie, nici haine, nici mâncare. Cred că nu mai ești în toate mințile”. Ei bine, într‑un fel am reușit să o conving și mi‑a adus toate acele lucruri. Îmi amintesc cum am desfăcut fără niciun regret ambalajele, așa cum făceam înainte, fără să aștept un moment special. Îmbrăcam rochiile, mă dădeam cu parfum și mă duceam la centrul umanitar. De ce? Pentru că mulți dintre noi tot amână, pregătindu‑se pentru ceva special. Dar acel ceva special nu a venit niciodată. Aș fi putut muri și nu s‑ar fi schimbat nimic. Moldova este decizia de a trăi. Realizările multor ucraineni sunt exact asta – alegerea conștientă de a trăi. Proiectele, afacerea sunt decizia de a trăi. Este ceva profund interior. Nimeni nu te va forța să iei această hotărâre, nicio misiune umanitară, niciun psiholog, atâta timp cât nu vei dori tu însuți. Oamenii se mirau: „Nu semeni cu o refugiată. Ai haine normale. Cum așa?” Le‑am tot strâns până când mama mi‑a adus cei doi saci plini cu haine, poșete. Le‑am scos pe toate și mi‑am permis să trăiesc, să nu mai amân nimic pentru mai târziu. Dacă acum vreau să fac ceva, fac. Când mi‑am reconstituit arborele genealogic, am vorbit mult cu bunica, străbunica, bunicii mei. Mi‑au povestit cum au supraviețuit. Două războaie, Holodomorul, au mâncat ce‑au apucat. În același timp construiau case, fără a ști când se va termina totul. Nășteau câte 10‑15 copii. Astăzi un copil murea, mâine făceau altul. Pentru că trebuiau să supraviețuiască, nu așteptau să treacă trauma pierderii, nu mergeau la psihologi. Se gândeau la viitor, la urmași, că trebuie să continue să supraviețuiască. Și iată că au supraviețuit, nu‑i așa?

















