Orice stat are nevoie de un mit fondator, el ne ține împreună națiunile, ne ajută să ne înțelegem trecutul și să ne construim viitorul, iar cel al Rusiei este destul de ofertant. Odată cu invazia barbară târzie, Oleg, un viking dintr‑o națiune numită ruși, care va da naștere apoi numelui de Rusia, a reușit ceva ce pre‑ decesorul său, Rurik, nu a putut – cucerirea Kievului, care a devenit și capitală, până în 1240, când invazia mongolă distruge Rusia Kieveană. Acest fapt ne ajută să înțelegem interesul Rusiei mai mult sau mai puțin intrigant față de Ucraina. Știm bine cu toții că Rusia este o țară care își are identitatea strâns implantată in religia sa, până astăzi creștin ortodoxă. Această dimensiune religioasă trebuie analizată și discutată pentru a înțelege cu adevărat starea de război de la granița noastră. În 988, un alt urmaș al lui Rurik, Vladimir, se creștinează în Crimeea, și odată cu el, tot poporul.
Aspectul identității rusești este foarte important atunci când încercăm să înțelegem istoria globală, dar și atunci când încercăm să ne înțelegem viitorul. Belarus și Ucraina ocupau majoritatea teritoriului Rusiei Kievene. Ele sunt părți‑cheie ale identității fondatoare a Rusiei. Precum filosofii germani au dezvoltat o pasiune față de Grecia Antică și presocratici, în special, din cauza nostalgiei si nemulțumirii față de propria istorie, poporul rus a întâlnit o dilemă similară. După invazia mongolă de la mijlocul secolului 13 și peste 200 de ani de influență și subordonare tătară, rușii au dezvoltat chiar obsesiv o nostalgie pentru vechea Rusie Kieveană, percepută ca o epocă de aur, încercând să‑și construiască o istorie si o identitate istorică mai favorabilă.
Situația curentă în geopolitică ne face să ne întrebăm: „De ce minciunile evidente sunt o propagandă atât de bună?” Într‑un anumit fel, abordarea actuală a propagandei rusești (indiferent dacă se manifestă prin intermediul unui politician rus, moldovean, român sau american) se bazează pe tehnicile sovietice din perioada Războiului Rece, cu accent pe obscuritate și pe organizarea ca obiectivele să acționeze în interesul propagandistului fără ca publicul să‑și dea seama că au făcut acest lucru. Însă pe de altă parte, aceasta este complet nouă și condusă de mediul informațional contemporan. Rusia a profitat de tehnologie și de mass‑media disponibile în moduri care ar fi fost de neconceput în trecut. Instrumentele și canalele sale includ acum internetul, rețelele sociale și peisajul în evoluție al jurnalismului profesionist și amator și al instituțiilor media. Tehnica de propagandă, care este una dintre cele mai comune în prezent, folosită de politicieni precum Putin, Trump, Georgescu și Șor, se numește „furtunul falsității”, sau „firehosing”, și presupune aruncarea unui număr mare de falsități, ambiguități și „adevăruri parțiale” pe un număr mare de canale, într‑un timp foarte scurt și cu o densitate foarte mare, într‑un mod repetitiv și fără vreo grijă pentru consistență, cu scopul de a copleși, deruta și distra audiența. Acest tip de propagandă și manipulare nu este de fapt despre persuasiune, ci despre putere. Când Georgescu spune că apa nu e H2O, el nu doar minte, ci afirmă că puterea lui nu e constrânsă de realitate. Modul în care acest tip de oameni mint face evidența minciunii parte din jocul lor de putere. Liderii sunt conștienți de absurditatea a ceea ce zic, susținând indirect că sunt îndreptățiți să spună ceea ce vor, când vor, indiferent de adevăr. Valorile fundamentale ale lumii în care trăim nu li se mai aplică. Iar modul în care aceste minciuni obligă audiența să demonstreze lucrurile evidente este umilitor. „Firehosing”‑ul este implementarea conceptului de „gaslighting” la o scară mult mai largă. Ceva ce a fost înainte un fapt evident se transformă într‑o ceartă publică, dintre politician și restul, în care, în final, nimeni nu mai pare credibil. Asumpția umană simplă și elementară că poți să știi adevărul îți este luată, ești pus în situația în care trebuie să te lupți pentru adevăr, iar acest lucru este absolut demoralizant, până la momentul în care eventual te dai bătut. Această tehnică de propagandă nu are scopul de a susține că unele falsuri sunt de fapt adevăruri și viceversa, ci de a reduce concepte precum „adevăr” și „realitate” la ceva fără vreo autoritate sau sens. Adevărul devine doar o poziție/ opinie. În termeni foarte simpli, cine are mai multă putere creează realitatea. Iar această putere nu ar trebui oferită niciunui președinte sau politician.
Un alt fapt fascinant al propagandei moderne este că discursurile totalitare devin foarte dificil de separat. Un adept al totalitarismului de dreapta fiind con‑dus de un lider considerat extremist de stânga. Chiar dacă cineva susține că este afiliat anumitor idealuri, este foarte dificil să discernem între ceea ce era înainte foarte clar. Comunismul și fascismul erau poli opuși ai sistemelor politice, însă acum, aceste diferențe se blurează din ce în ce mai tare, iar termeni precum „nazist” sunt aruncați spre public din toate părțile, înecându‑l cu furtunul dezinformării despre care vorbeam mai sus. În final, ascultătorul nu mai știe cine și ce reprezintă, nu mai știe ce etichetă să le atribuie diferiților politicieni și nici ce idealuri susține el însuși. Tot domeniul politic este, în ziua de astăzi, o ceață groasă prin care nu poți vedea și te poți apropia doar de cine țipă mai tare. Fiecare pas al Rusiei ne demonstrează că nu este capabilă de regret sau reflecție, ci doar de acuzații și agresiune. Această agresiune a fost, într‑un fel, o tactică defensivă. Nimeni nu poate să te cucerească dacă tu îl cucerești primul, însă această tactică funcționează în jocuri de societate, nu în viața reală, unde brutalitatea și nesăbuința cu care a fost condusă cea mai mare țară din lume a dus la moartea a milioane de oameni.
Rădăcinile condiției Rusiei se află într‑o identitate fără granițe și un complex de inferioritate față de Occident. Această condiție e una aproape schizofrenică, ipocrită și terminală. Rusia nu va fi niciodată o țară pentru conducătorii săi, ci va fi întotdeauna o civilizație fără granițe, URSS sau Rusia Țaristă. De fapt, Rusia, așa cum este ea, nu poate fi niciodată doar o țară, ci o iluzie, un ideal înfricoșător, o nostalgie a ceva ce nu a existat niciodată, o utopie visată de o serie de conducători cu o moștenire tulburătoare. Zicala rusească „învingătorii nu sunt judecați” este, cred eu, motto‑ul după care Rusia se conduce. Istoria acestui stat demonstrează o fugă continuă de responsabilitate pentru toate crimele înfăptuite de‑a lungul timpului. Rusia crede că este scuzată de atrocitățile sale doar datorită puterii brute pe care o manifestă. Fiind manifestarea perfectă a diferenței dintre frică și respect, acest stat nu manifestă niciun fel de evoluție în mentalitatea sa, și nici nu dă vreun semn că ar face‑o vreodată. Rusia este o tumoare a lumii contemporane, care trebuie înlăturată, este un mozaic spart din teritorii furate și culturi fărâmițate, un regres al societății la barbarism. Această credință că este îndreptățită la orice își dorește și că Europa este doar un obstacol în calea a ce îi aparține Rusiei de fapt este motivul pentru care atâtea state se luptă până în ziua de astăzi pentru a‑și menține libertatea, motivul pentru care alegerile din România și Republica Moldova au fost deturnate de „mâna Moscovei” și motivul pentru care studiul și analiza istoriei sunt esențiale nu doar pentru filosofie, ci și pentru realitatea obiectivă, așa cum o știm.
