***
Aș vrea să‑ți spun că pământul de aici nu s‑a schimbat deloc,
dar va fi o minciună, va fi o minciună crudă, inutilă,
cu care suprimi curiozitatea încăpățânată de copil
copacii de aici doar se prefac a fi copaci, copacii de aici
eșuează,
ridicându‑și crengile în sus, de parcă s‑ar preda în captivitate
la ai săi și la străini și la timpul prezent,
unde direct din muguri se nasc chibrituri
și râul vieții arde atât de bine, arde de rușine,
s‑a uscat, nu mai poate umple
vara cu hohote de bondar, și iarna cu mierea de griji
pământul de aici a îmbătrânit atât de mult într‑un an,
căci acolo unde de secole s‑a văzut fața netedă a apei
acum se văd doar riduri adânci cât palma,
iar uneori e și mai rău, parcă soarele
strălucește acum cu capul în jos, dar cine își ridică azi
privirea în sus
cerul aici este atât de liniștit, încât dacă arunci cu un cuțit în
el, nu se va mișca,
va îndura și asta, înghițind în tăcere pumnal după pumnal,
sfâșiindu‑și obrajii până la sânge, așa cum sunt rupte hainele
în bucăți,
care nu mai protejează; ochiul rău, știi,
te pipăie de dinăuntru, ca niște mâini poftitoare în mulțime,
calm, fără rușine, cu sentimentul unei infracțiuni lente,
până la inimă; aceasta se oprește, iar tu continui să trăiești;
dar în liniște, fără inimă; fără speranță; după noroc
acum și pământul este fără inimă, ca țărâna într‑un muzeu,
zace pe jumătate vie, inconștientă, în văzul tuturor,
nici măcar nu vei avea timp să înghiți aerul că deja‑i otrăvit –
zgârie, mârâie, ca un câine bătrân pe moarte
și toate astea sunt atât de bizare, știi, încât toată lumea a
învățat deja
să se prefacă, de parcă nu își simte propria descompunere,
iar acum miroase atât de tare, încât numai după duhoare îi
poți recunoaște pe ai tăi –
atât de mândri, atât de liniștiți, atât de nemilos de frumoși
moartea, știi, mereu adaugă frumusețe; până la râsul
convulsiv;
oare nu este amuzant – să mergi pe aceeași cale toată viața
și treci pe lângă tine la prima intersecție
oare se întâmplă așa; oare acest pământ nu s‑a săturat
să‑i conducă în cerc cu ochii legați ca în jocul baba oarba;
hei, tu, ghici unde vei cădea și nu te vei mai ridica
sunt atât de mulți oameni buni aici, știi, și toți zac în noroi;
la grămadă; cu brațele întinse; fără capete, cum se nimerește
pământul acesta e ca o cicatrice pe față; toată lumea o vede,
dar nimeni n‑are curaj până la urmă să întrebe ce s‑a
întâmplat;
știi, viața e prea scurtă ca să te uiți în jos la pământ,
mai ales la pământ străin; parcă ar fi ceva din adulter aici
ca și cum dragostea ar fi devenit dintr‑odată un limbaj
artificial,
pe care îl învățăm, și îl învățăm și îl învățăm – dar fără sens
am vrut să‑ți spun că acest pământ este poezie
știi la fel de bine ca mine câți cititori are poezia.
***
războiul e ca o călătorie cu un tren fără mecanic
care ia viteză ca apă din fântână
duce și duce această apă moartă
ca o bârfă înfloritoare de care toată lumea s‑a săturat de
mult
dar cine își va închide primul gura – adevărul sau credința –
nu e previzibil; șinele destinului cresc acum direct din
palme,
distrugând corpul iubirii cu fiecare strângere de mână
unii sar și se bucură că s‑au ales cu vânătăi
unii încearcă să oprească timpul și își rup mâinile și
picioarele
unii înțepenesc de frică ca o pată de sânge pe buza
superioară
dar sunt și cei care vor coborî doar la ultima oprire
morți sau vii – cu trandafirul experienței între vertebre
și nu vor mai putea niciodată să‑și lipească spatele de
cineva
ei toți vor ieși morți și vii
ei toți vor începe să caute un loc liber în lume
să cadă iar și iar în întunericul viitorului
așa arată cea mai lungă călătorie spre existență
***
îmi văd casa doar în reportaje despre bombardamente
galbenă ca o dungă de speranță pe steagul ucrainean
o privesc în ochi
dar ea se întoarce
se acoperă
cu plăci de memorie din placaj
nu vrea sa trăiască
râde
de război
de moarte
de mine
dar
dacă ea este încă în viață
atunci și eu sunt încă în viață
deși nu mă simt vie
nu știu dacă vreau să locuiesc într‑o casă
care nu mă va numi acasă
poate doar un adăpost bizar pentru cuvinte
iar cuvintele îmi cad din buzunare
precum cheile unor locuințe temporare
la fiecare încercare de a aprinde lumina
iar vântul ruinei țipă între vertebrele iubirii
în toată stepa ocupată de zâmbetul neantului
(Traducere din ucraineană de Maria Hoșciuc)
