Vedem că hitlerii și putinii nu se mai termină
Angela Aramă: „În Ucraina oamenii sunt uciși fără nicio remușcare”
Dragă Angela Aramă, de curând ai dăruit lumii o nouă carte, importantă pentru tine, pentru oamenii care te cunosc, pentru cei care te vor cunoaște mai bine grație acestei apariții editoriale cutremurătoare – un jurnal despre viață și război, între viață și moarte, întru viață și victoria binelui asupra răului absolut: Doi ani de UkraMine (Editura Epigraf, Chișinău, 2024). Cu deosebită condescendență și multă emoție, îți voi adresa câteva întrebări pentru cititorii revistei „Timpul din România”, ediția din Republica Moldova, iar răspunsurile le voi citi cu aceleași sentimente puternice și interes pe care le‑am trăit atunci când am parcurs primele o sută de pagini ale manuscrisului cărții tale, apoi celelalte câteva sute, după apariția acesteia, cu certitudinea că cititorii revistei vor căuta cartea, pe care o recomand cu drag și admirație pentru autoare.
Voi da startul dialogului nostru cu felicitările mele cordiale și cu gândul care m‑a săgetat chiar de la primele alineate scrise de tine. Dacă nu ar fi început, în 2022, acest război crâncen al Federației Ruse împotriva Ucrainei, cum ai fi intitulat jurnalul tău? L‑ai fi publicat acum sau ai mai fi continuat să scrii în el?
Dragă Radmila, îți mulțumesc pentru apreciere și, mai presus de toate, pentru sprijinul pe care mi l‑ai oferit atunci când eram în mare dilemă și mă tot gândeam dacă acest jurnal merită să apară. M‑ai încurajat atunci și continui s‑o faci acum, ceea ce ne apropie tot mai mult, inclusiv în contextul fierberilor globale și, în special, al războiului din Ucraina, pe care îl simțim la fel de copleșitor. Acum să răspund la întrebarea ta… Nu cred că aș fi publicat vreun jurnal dacă nu începea acest război, pentru că tocmai el m‑a disciplinat, m‑a făcut să revin la modul ăsta de a‑mi exprima trăirile. Am început să scriu pe Facebook aproape zilnic despre ceea ce se întâmplă în Ucraina și asta m‑a făcut să‑mi reamintesc și de celelalte jurnale ale mele, pe care le‑am tot ținut din studenție cu pauze și chiar cu tentative de a le distruge în momente mai dificile. Totuși, mă gândesc că, altfel, poate aș fi dus la bun sfârșit romanul Regina Indigo, pe care l‑am început în perioada divorțului și l‑am abandonat pe motiv că nu‑i găseam finalul. Încă nu i‑l găseam…
E adevărat că din cele 730 de zile ale acestor doi ani de război, ale căror rezumate apar în paginile cărții tale, pot să număr pe degete zilele în care am intrat pe pagina ta de Facebook fără să găsesc măcar un rând care ar viza războiul. Diminețile mele începeau și încep în continuare, deja al treilea an, cu textele tale. În ele găsesc informațiile esențiale extrase din surse veridice și împărtășite publicului larg de către jurnalista adevărată și neobosită care ești. Mă întrebam și mă mai întreb, deși anume această parte întunecată a istoriei mi‑a arătat lumina din mințile și sufletele multor oameni (aș fi dorit să fie cât mai mulți – majoritatea): cum găsești forțe, energie, rezistență și curaj să intri fără armă (la propriu) în miezul dezastrului, să cauți în el adevărul atât de dureros, să‑l culegi, să‑l analizezi, să‑l concentrezi, să‑l îmbraci cu imagini, adeseori greu de privit, să‑l așterni cu inima sfâșiată pe fila albă virtuală și să‑l oferi, neobosită, dezinteresată, lumii? Ce ai tu atât de special și nu au alții, de nu obosești, nu lași mâinile în jos și îți onorezi, în primul rând, datoria de Om, dar și de Jurnalist (majusculele sunt binemeritate)? Și cum să nu te încurajez, când în acest spațiu încercat de tot felul de dușmani și războaie, ești una dintre puținii luptători fideli împotriva minciunii, a propagandei nocive, a nedreptății și a răului care amenință nu doar Ucraina, ci și întreaga Europă, planetă chiar?
Nu știu cum se face, dar pentru a reflecta, a scrie despre Ucraina, nu am nevoie de puteri speciale și nu‑mi impun să le găsesc. E ceva ce face parte din mine, mă preocupă constant. Văd dincolo de cuvinte și de aparențe. Am prezis cumva acest dezastru încă în 2018, când am publicat cartea‑fantasy pentru copii și părinți Smaranda și cei șapte prieteni ai săi salvând lumea de Putinka. Nu aveam cum să știu despre iminența războiului atunci și nici despre păcura deversată în Marea Neagră din petrolierele ce fac parte din „flota din umbră” a lui Putin. Dar scriam despre masa neagră, pestilențială care acoperă încet‑încet tot ce e viu pe planeta noastră, omorând‑o. Astăzi trăim tocmai această realitate, căci, dincolo de războiul din Ucraina, pericolul de la Răsărit amenință o lume întreagă printr‑un război hibrid, distorsionând procesele electorale, subminând democrația, răsturnând guverne, amplificând extremismul… Nu pot să nu scriu despre asta, căci de capacitatea noastră de a rezista în fața „lumii ruse” (ruZZkii‑mirului) depinde viitorul nostru, al tuturor. Și dacă Europa mai are timp și, conștientizând pericolul, poate să‑și întărească armatele și să‑și regândească politicile de apărare, atunci noi, cei din Republica Moldova, nu avem acest privelegiu. Avem la dispoziție câteva luni, până la alegerile parlamentare, ca să construim niște zăgazuri în fața agresiunii regimului de la Kremlin. Câteva luni de libertate. Și dacă cineva crede că vom scăpa cumva din nou, ca prin urechile acului, așa cum s‑a întâmplat în scrutinul prezidențial și la referendum, cred că se înșală și dă dovadă de o mare naivitate. Ceea ce s‑a întâmplat în Georgia este tocmai scenariul pregătit și pentru Moldova, doar că noi nu suntem nici georgieni, nici ucraineni. Nu avem capacitatea de a rezista prea mult într‑o luptă acerbă, mai ales că tot ce avem mai bun e acum în diasporă, iar la noi, acasă, avem parte de o societate scindată, alterată de rețele propagandistice rusești, pe care puterea nu are capacitatea să le demanteleze. Cel puțin, deocamdată. Să vedem cum va evolua criza din Transnistria și în ce măsură îi vom permite Ucrainei să ne ajute s‑o soluționăm. Nu vreau să cobesc. Mi‑aș dori doar să fim conștienți, treji. Nu degeaba imnul nostru, al românilor, ne tot îndeamnă să ne deșteptăm…
Așadar, aceste texte reprezintă și o modalitate a ta de a avertiza, a deștepta, a‑i ajuta pe oamenii din jur, pe conaționali să înțeleagă mai curând și mai profund problemele și amenințările reale pe care le observi, presimți, intuiești, deoarece e o stare firească pentru tine să‑ți pese de tot ce se întâmplă nu doar în mica ta lume, ci și în țara în care trăiești, în această lume a oamenilor în care unii ucid pe nedrept alți oameni. Constat și totodată întreb. Te salvează ele, cumva, de frică, de groază, de neputința de a face mai mult pentru a opri răul? Te ajută să poți vedea dintr‑o parte felul în care se desfășoară lucrurile, îți dau puteri și speranță, prin însăși această confruntare cu realitatea dură? Scrisul, în cazul dat, este alarmă, armă, scut, refugiu sau altceva?
Este câte un pic din toate. În zilele în care nu apuc să scriu, mă simt frustrată, neîmplinită. Și am senzația că mi‑am dezamăgit urmăritorii. Hm, nu m‑am gândit niciodată în cheia asta la ceea ce fac, dar, răspunzâdu‑ți la întrebare, mi s‑a revelat faptul că, poate, acest fel de a‑mi manifesta activismul civic este o menire care mă face să mă simt utilă. Este foarte important pentru mine să mă simt utilă – asta am înțeles‑o demult. Despre acest sentiment de utilitate scriu în carte, precum scriu și despre multe alte chestii, mai mult sau mai puțin filosofice. Și, știi, uneori îi invidiez pe oamenii care își trăiesc viața simplu, fără frământări și nopți albe, încăpând‑o într‑un perimetru de confort familial. A‑ți căuta rostul este o îndeletnicire tare complicată și, uneori, te aduce în fundături din care ai impresia că nu mai ai puteri să scapi. Dar asta e! Ești cine ești și cei ca mine știu că îngerii și demonii nu trăiesc în ceruri sau în spații sumbre subpământene, ci exact în inimile și mințile noastre. Să înveți și să reușești a face pace cu ei e mare lucru!
M‑a dus imediat gândul la rândurile zguduitoare care deschid cartea ta „războinică”: „Nu e nicio rușine să urli atunci când, într‑un război, explodează lângă tine bombele. Și atunci de ce ar fi jenant să recunoști că ele pot exploda și pe timp de pace în tine, în tine, în tine?” Recunosc că mi‑au răsunat mult timp în auz și, deoarece ai pomenit „îngerii și demonii din mințile și inimile noastre”, țin să aflu dacă ai găsit o cale de a‑i potoli pe cei din urmă, de a‑i ține din scurt după multe lupte despre care mărturisești în jurnal. Aș mai dori să aflu cum se leagă în ființa ta acest puzzle pe care îl asamblezi în carte – doi ani de război împotriva poporului ucrainean și încercările din viața publică și privată cu care te‑ai confruntat de‑a lungul timpului. Și cum consideri: aceste războaie ar putea înceta vreodată, cât timp există omul, omenirea?
Știi, nu cred că există căi de a face pace cu demonii proprii odată și pentru totdeauna. Nu am cum să dau rețete. Important e să‑ți amintești să repiri, să respiri, să respiri… În cele mai imposibile momente, să respiri! Să treci peste o oră, peste două, peste o zi… Să cauți, să te agăți de soluții, chiar dacă ele rareori par rezonabile în ochii altora, în ochii celor în care demonii nu prea se îmbulzesc să intre, din plictiseală sau mai știu eu din ce alt motiv. În ceea ce privește puzzle‑ul… Voi spune o banalitate acum, dar toată viața noastră, a mea, cel puțin, e un puzzle pe care mă încăpățânez să‑l adun, chiar dacă, uneori, furtunile îmi smulg piesele din mâini și alerg ca nebuna să le prind, să nu le pierd din priviri. În cei doi ani de război pe care‑i evoc în carte, îmi mureau părinții. Iar în asemenea stare de sensibilitate acută, scutul psihologic se subțiază și devii cumva transcendent – lumile, timpul, spațiul se amestecă în tine, trec prin tine. E o stare de veghe în care simți totul la turații maxime, fiind, totodată, extrem de lucid, conștient de ceea ce se întâmplă. Aici și dincolo. Ca în primul meu roman, intitulat Aici e dincolo. Empatizez cu ucrainenii, care se confruntă cu atâta durere, suferință, cu stări devastatoare din cauza ororilor comise de teroriștii ruși, pentru că am trecut, la rându‑mi, prin depresie profundă și știu cât de crâncenă poate fi. Mai ales atunci când durează ani și ani. Nimeni nu merită așa ceva! Din păcate însă, vedem că hitlerii și putinii nu se mai termină și tot apar și apar din matca iadului, care nu vrea să se închidă. Mă tem că omenirea nu va ajunge să se bucure plenar de idila păcii totale vreodată. Pentru că omul, oricât ne‑ar convinge clericii, nu e făcut după chipul și asemănarea unui Dumnezeu care, apriori, întruchipează perfecțiunea. Iar lumea asta prea des și, în special, astăzi, nu e condusă de Conștiință, ci de lipsa ei.
Citesc aceste rânduri și mi se taie suflarea, la fel ca atunci când parcurgeam primele pagini ale manuscrisului, pe care mi l‑ai încredințat pentru o primă lectură. M‑a atins încredrea ta și, într‑un fel, m‑a deșteptat. Prea puțini oameni au curajul să iasă cu propriii demoni, cu propriile prăpăstii și
răni, unele necicatrizate, în văzul altor oameni, care au, și ei, la rândul lor, demoni și prăpăstii, dar le ascund de alții din anumite considerente, pentru că e mai simplu (o spun și eu ades) să umbli în pielea goală în văzul tuturor decât să‑ți dezgolești, fără rezerve, sufletul. Tu o faci cu atâta seninătate, cu atâta asumare, dar și cu un soi de detașare, încât cel care te ascultă/citește devine mic și neputincios în fața unei astfel de forțe – sinceritatea maximă! Ești credibilă, deoarece nu voalezi, nu înfrumusețezi, nu afișezi pudoare inutilă și nici nu‑ți plângi de milă, ci înaintezi, respiri și empatizezi cu toată ființa cu ființele agresate, rănite, nedreptățite, și această compasiune, acest bun‑simț, în pofida suferințelor care nu ți‑au diminuat sensibilitatea și omenia, emoționează. Cred că așa poate fi descrisă Conștiința la care râvnești. Revenind însă la realitatea noastră alarmantă, în contextul pericolului iminent la adresa securității, menționasei mai sus capacitatea redusă a Republicii Moldova de a‑și întări armata, de a‑și consolida forțele de apărare în fața agresorului rus. Deoarece a rămas foarte puțin timp până la alegerile parlamentare, iar cele „câteva luni de libertate” s‑ar putea să fie urmate de noi provocări grave și chiar de pierderea acestei libertăți prea fragile pentru țărișoara noastră, sunt sigură că mulți dintre cei care o prețuiesc așteaptă cu înfrigurare alegerile din toamnă, care ar putea însemna o nouă cotitură nefastă pentru parcursul nostru european. Deși nu ne face bine nici măcar să ne imaginăm scenarii sumbre pentru viitorul nostru, să admitem că învinge o majoritate pro‑rusă. Care ar fi primejdiile imediate ale unei asemenea întorsături pentru cei care aspiră la valorile europene și ce decizie ai lua tu într‑un astfel de context, ținând cont de faptul că ești un om al libertății, unul cu poziție clară și atitudine vehementă împotriva „lumii ruse putiniste” ? Te‑ai gândit vreodată la un plan B?
Evident că m‑am gândit! Doar că nu l‑am definit, pentru că mintea mea refuză să conceapă un asemenea scenariu. Sper din toată inima că vom reuși să învingem în fața acestor provocări. Sunt sigură că nici Ucraina nu concepe un asemenea deznodământ, căci ar pune în pericol iminent granița sa din est, cu toate consecințele de rigoare, în special în zona Odesei. Bănuiesc că nici România și nici UE în ansamblu nu își doresc să aibă drept vecin nemijlocit un stat cu o retorică eminamente pro‑rusă și cu țevi de tancuri (nu doar în calitate de monumente vetuste) îndreptate spre ele. Adică, nu contez doar pe guvernarea noastră, ci și pe vecinii noștri în ideea de a preveni instaurarea în Republica Moldova a unui guvern pro‑rus. Deci, asta e, nu‑mi pot imagina nici în cele mai groaznice coșmaruri un scenariu de revenire la putere a agenților lui Putin, pentru că, în condițiile de azi, această revenire nu ar mai fi voalată, nu s‑ar mai obosi a se preface democratică. Avem exemplul Georgiei și, mai presus de toate, al Ucrainei. Colții monstruoși sunt la vedere, iar jocurile de‑a libertatea, de‑a îngăduința nu mai sunt tehnici de domolire a gândirii critice în agenda stalinistă pe care a adoptat‑o Kremlinul. În Ucraina oamenii sunt uciși fără nicio remușcare, în Georgia – bătuți și arestați, iar în Rusia însăși – aruncați în gulaguri pentru un like pe rețelele de socializare. Acapararea Republicii Moldova de către Putin va însemna un regres enorm și toată lupta noastră pentru renaștere națională va ajunge doar o amintire de album a generației mele, iar istoria noastră va fi rescrisă de „eliberatori”, așa cum au făcut‑o dintotdeauna. Poate mă agăț de paie, nu știu… S‑ar putea. Mai ales, în contextul în care și România a fost pe muchie de cuțit în alegerile prezidențiale, al căror prim tur a fost anulat. Uneori râd cu copiii mei: „Mama, te‑am pus să promiți că te vei refugia la noi, la București, în caz că rușii vor câștiga alegerile parlamentare, dar după cazul Georgescu ne e că vom fugi cu toții în Noua Zeelandă!”
Mă trec fiori reci numai când mă gândesc la grozăviile care ar putea urma dacă ar pierde aceste alegeri cruciale forțele pro‑europene și înțeleg perfect acest refuz al minții de a admite că poate fi altcumva decât o cere luciditatea. Să credem și să acționăm, fiecare – cum știe și poate! Tu acționezi zilnic, informându‑te și informându‑ne corect pe rețelele de socializare, ceea ce înseamnă mult și ne‑am convins de aceasta la alegerile din România, că o platformă ca Tik‑Tok poate influența (negativ) mințile. Apropo, te‑ai gândit să‑ți faci un cont și pe Tik‑Tok pentru contrapropagandă? Aș dori să mai aflu dacă, pe parcursul acestor aproape trei ani de când ești pe baricade, ba chiar în prima linie în acest război informațional, ai exemple care ar confirma că ai schimbat opiniile unor indeciși sau chiar ale persoanelor cu viziuni diametral opuse.
Mă îndeamnă multă lume să‑mi fac cont pe Tik‑Tok, dar eu sunt conștientă că asta ar însemna foarte multă muncă și timp în plus. Contentul de pe Facebook și cel de pe Tik‑Tok sunt lucruri total diferite și nu ai cum să le adaptezi unul altuia. Scrisul e apanajul meu, atunci când scriu, gândesc cel mai bine. Pe Tik‑Tok e nevoie de video, de filmare, editare… Nu e ca și cum ai inclus live‑ul, ai zis ceva și gata – ai făcut treabă. Așa pare, dar nu este tocmai așa. Pe lângă toate astea, eu mai am și serviciu, îmi câștig pâinea cea de toate zilele, așa cum fac toți, și îmi place ceea ce fac. Nu pot să‑mi asum și Tik‑Tok‑ul. Cel puțin, deocamdată. Mai ales că, pentru a ajunge să ai influență pe această rețea, e nevoie să ai sute sau măcar zeci de mii de urmăritori, iar până să ajungi acolo, fără a fi împins de fabrici de „rostogolitori” de content plătiți bine, e nevoie de luni sau chiar de ani de prezență constantă în mediul respectiv. Eu nu am la dispoziție acest timp și nici resurse. Așa că scriu. Fiecare trebuie să facă ceea ce știe mai bine. La locul său. Important e să facă! În ceea ce privește schimbarea opiniilor, a viziunilor diametral opuse, pot să spun un singur lucru: dacă o persoană este putinistă militantă, nimeni nu o mai poate salva. Mentalitatea celor zombificați de propaganda rusească este atât de rigidă, încât să încerci să‑i convingi că televizorul lor minte e ca și cum te‑ai apuca să desfaci ancora prinsă de teuga ruginită a Titanicului cu o cheie de desfăcut capacele de ceas. Nu am nici timp, nici plăcere să intru în polemici cu ei, pentru că ei nu operează cu argumente, ci cu injurii și amenințări. Iar singura mea reacție la așa ceva este să‑i pocnesc de să le sară capacele. Așa că mă abțin, îi blochez și sper să nu‑mi nimerească sub mână la furie. Probabil, nu e răspunsul pe care l‑ai așteptat, dar asta sunt…
De când am inițiat acest dialog, deși el nu contenește între noi cam tot de când ne‑am apropiat, îmi apare în minte chipul președintelui Zelenski, pe care îl admiră majoritatea oamenilor treji la minte, și aș vrea să te provoc să‑mi răspunzi la o întrebare la care, probabil, nu te aștepți. Iat‑o: dacă, în calitate de jurnalistă, ai participa la o conferință de presă cu Volodomir Zelenski și ai avea posibilitatea să‑i adresezi trei întrebări și o propunere, care ar fi acelea?
Uf, ce întrebare dificilă… Vezi tu, eu urmăresc cam toate interviurile lui Zelenski și știu cum răspunde la întrebările care mă interesează. Ceea ce mă uimește și mă impresioneză enorm este puterea sa, capacitatea de a vorbi argumentat și de a convinge, de a bate la ușile minților factorilor decizionali de câte ori este nevoie și cât este nevoie. Cu răbdare, consecvență și o stăpânire de sine extrem de impresionante. Nu pot înțelege din ce resurse își alimentează neoboseala asta absolut fascinantă. Chiar dacă, uneori, i se observă un lung nesomn în ochi, vocea îi este mereu fermă și gândul lucid. Știu că face mult sport, ascultând AC/DC, știu că nu consumă alcool și este foarte disciplinat în ceea ce‑și propune. Dar, de fapt, probabil, nici el nu știe de unde‑i vin puterile acestea aproape neomenești… E un destin despre care se vor scrie multe cărți și se vor perinda în istoria omenirii multe legende. Nu știu, poate l‑aș întreba dacă nu‑i pare rău că i‑a fost sortit să fie președinte al Ucrainei tocmai în această perioadă dramatică pentru țara sa. Sau l‑aș ruga să‑mi spună cum ar gestiona criza energetică din Moldova și, dacă ar fi fost în locul lui Dorin Recean, ce ar fi făcut altfel și în ce consecutivitate. Dar în politică nu poți spune totul public și nu cred că aș fi primit un răspuns exact nici la întrebarea dacă, după părerea sa, Moldova se comportă suficient de curajos și vizionar în fața pericolului de a ceda parcursul său european. Uite că nu mă descurc cu un răspuns genial la întrebarea ta. Asta e și pentru că, de regulă, atunci când e vorba de chestii atât de serioase cum ar fi realitățile noastre politice și geopolitice, nu fabulez, nu mă joc de‑a baba Vanga… Totuși, i‑aș oferi cartea mea. Nu pentru ca s‑o citeacă neapărat, evident. N‑aș spera la așa ceva. Ci pentru ca să știe că noi, moldovenii, ne gândim la ei și le suntem aproape în toate încercările prin care trec și cărora le fac față cu atâta demnitate!
Confirm că e foarte important pentru ucrainenii atât de barbar loviți de acest rău pervers, cum este cel de la Kremlin, să simtă că le suntem alături, noi, cei care, grație rezistenței lor, nu suntem bombardați și nimiciți la propriu. Îmi amintesc un moment emoționant în care i‑am oferit manifestul meu poetic Și eu sunt Ucraina, apărut în 2023 la editura ieșeană Junimea, soției ambasadorului Ucrainei la Chișinău, doamnei Olesia Șevcenko. A întins palmele cu un gest de parcă avea să țină în ele o inimă vie, și nu o carte, apoi a strâns‑o la piept, având ochii umeziți de lacrimi, ca pe ceva de preț. M‑a emoționat profund atitudinea dumneaei, ca, după aceea, să aflu că vorbea despre carte ori de câte ori avea ocazia, cu multă recunoștință pentru sprijin. Am mai avut parte și de alte trăiri similare, cu alți ucraineni, și cred că nici nu realizăm ce mult înseamnă pentru acești oameni înțelegerea, căldura, suștinerea de orice fel din partea lumii bune. Este regretabil că nu mai
vedem manifestări ample care să‑i sprijine, ca‑n primul an de război, în țările occidentale. Mă întristez și știu bine că te doare și pe tine când auzi că mulți au obosit de război și nu mă refer la cei
care chiar se află în miezul lui distructiv, ci la cei care se bucură de liniște și de viață în casele lor. Îmi vin sub degete acum, în timp ce vreau să formulez o ultimă întrebare, altele – fulgerătoare, chinuitoare, revoltătoare, în raport cu specia noastră incorigibilă. Dar am să te întreb altceva, pentru că acest dialog a pornit de la cartea ta, la care țin mult, în care mă regăsesc adesea, și cu ea ar fi bine să încheiem. Dragă Angela, dacă ar fi posibil să smulgi din cartea vieții tale anumite pagini, să le distrugi, să uiți că au existat, să te dezici de ele ca de niște coșmaruri, să le rescrii, ai face‑o? Nu întreb care ar fi acelea, mi‑a fost de ajuns să te citesc și să vreau eu însămi să ferfenițez câteva, dar… Ai ajuns să accepți tot ce ți s‑a întâmplat nedrept, nemeritat cu seninătate? Sau crezi până astăzi că răul nu‑i deloc selectiv, ba chiar și el este atras de oamenii buni, frumoși, sensibili, puri, destoinici etc.?
Păi, dacă aș smulge filele „rele” din viața mea, ce ar mai rămâne?! Ele s‑au întrepătruns atât de îndărătnic cu filele, zis, bune, încât anularea lor ar șterge ani și ani de viață pentru care, oricum, sunt recunoscătoare destinului. Uneori îmi vin în fața ochilor flash‑uri cu imaginea mea țintuită, paralizată de stări absolut imposibile și nu pot să înțeleg nici acum cum am reușit să rezist. Dar bucuria că am făcut‑o este imensă! Am trecut prin multe, dar acum, senină și liniștită, pot empatiza cu o grămadă de oameni. Și nu voi blama, nu voi persifla niciodată, dar niciodată, nicio persoană pe care societatea o consideră pierdută, decăzută, respingătoare. De câte ori văd pe stradă un cerșetor, un alcoolic, un vagabond fără niciun reper în viața asta, mă gândesc că aș fi putut fi eu în locul lui, căci căderea nu întotdeauna se întâmplă să fie întreruptă, iar granițele între a fi și a nu fi sunt extrem de fragile… În ceea ce privește selectivitatea răului, nu am cum să‑l laud pe Creator. Am citit undeva că un deținut al unui lagăr de concentrare nazist a spus că dacă scapă cu viață din acel iad, Dumnezeu va fi cel care va trebui să‑i ceară iertare, și nu e sigur dacă i‑o va da. Am trecut prin perioade lungi de disonanță cognitivă în care calitatea de „rob” al acestui Dumnezeu se duela acerb cu self‑esteem‑ul meu care era la pământ, dar urla a viață. Uf, nu vreau să vorbesc acum despre asta – totul este în carte și dacă cineva dintre cititorii mei se confruntă cu ce m‑am confruntat eu, atunci îi arunc un colac de salvare: nu ești singurul, nu ești nebun, nu ești pierdut! Respiră, respiră, respiră… Totul va fi bine!
