Munca a devenit salvarea mea
Nadejda Zaizbur: „Din cauza rafalelor de mitralieră, îmi era frică să ies chiar și până la poartă. Locuiam la periferia orașului. Luptele se duceau în jurul casei noastre, soldații ruși asediau orașul concomitent din mai multe părți”
Spuneți‑ne, vă rog, ce făceați în țara dumneavoastră natală până să înceapă războiul?
Lucram la o grădiniță și la un centru de resurse pentru educația incluzivă din Nikolaev, orașul meu natal. Făceam muncă de logoped și defectolog.
Cu mult timp în urmă, acum cincisprezece ani, fiicei mijlocii i‑au fost depistate anumite probleme de sănătate legate de dezvoltarea intelectuală și emoțională. Am făcut investigații, însă medicii nu puteau să‑i stabilească un diagnostic. Am observat că fetița mea nu se dezvoltă la fel ca alți copii de vârsta ei și m‑am ambiționat să aflu de ce. Am început să caut singură explicații. Am înțeles că problemele s‑ar putea rezolva cu ajutorul educației incluzive, dar pe atunci nu se cunoșteau prea multe despre aceasta. Întrucât nu găseam un pedagog specializat pentru ea, am hotărât să fac studii în domeniu. M‑am înscris la universitate și așa am devenit logoped și defectolog – pentru a‑mi ajuta copilul, în primul rând. Am făcut‑o și pentru mine, dorind să înțeleg ce se întâmplă cu fiica mea. Am întâlnit profesori minunați, de la care am învățat cum să mă comport și cum să‑mi ajut copilul. Mi‑au dat multe sfaturi prețioase. După absolvirea universității, am început să lucrez și cu alți copii.
Anterior, activam într‑un domeniu complet diferit și nu mă gândisem vreodată că voi lucra într‑o grădiniță. Mama mea a fost educatoare, era la serviciu toată ziua, de dimineața până seara. Noi, copiii, practic nu o vedeam pe acasă. Și eram geloși pe copiii de la grădiniță, pentru că petrecea mai mult timp cu ei decât cu noi. Din cauza aceasta, când eram mică am hotărât că niciodată nu mă voi face educatoare. Mama revenea acasă epuizată emoțional, dar noi aveam nevoie de dragostea ei. Aceasta e meseria unui profesor. Foarte grea. Fără a fi prețuită pe măsură, din păcate. Dar a trebuit să‑mi ajut copilul. Slavă Domnului, am salvat‑o.
Precum am înțeles, aveți trei copii. Sunt toți aici, cu dumneavoastră?
Da, am trei fete. Cea mai mare este în Polonia. Este adultă deja, are 21 de ani. Iar cele mici sunt cu mine. Au 15 și 5 ani.
Și soțul dumneavoastră?
Suntem divorțați. Eram împreună la începutul războiului, dar familia noastră nu a putut face față acestei cumplite încercări. Așa că am divorțat.
Cum ați aflat că a început războiul?
Era dimineață. Mă pregăteam să ies la muncă. Pe la ora cinci dimineața, nu puteam să dorm. Soțul meu era la serviciu în acel moment, era de gardă. Și am auzit explozii. Lângă noi e o fabrică de avioane. Primele bombardamente au avut loc acolo. Ferestrele, ușile au început să zdrăngănească. M‑am speriat foarte tare. În general, eu nu știam ce se întâmplă, pentru că nu urmăream știrile. Nu aveam timp pentru asta. Lucru, copii… Și când a început, pentru mine a fost un șoc uriaș. L‑am sunat pe soțul meu și l‑am întrebat: „Ce facem?!” Și el mi‑a răspuns: „E în regulă, calmează‑te, vor trage și ei un pic, ne vor speria puțin și cu asta basta, totul se va termina”. Le‑am trimis mesaje directorului, prietenilor noștri militari, care mi‑au confirmat că ne bombardează fabrica de avioane. Directorul mi‑a răspuns să rămân acasă, nu vom lucra în acea zi. Și asta a fost tot. Prima zi. A doua zi – aceeași situație. Război.
Când ați înțeles că trebuie să plecați?
Nu dintr‑odată. Nu luam în calcul o variantă ca asta. Credeam că totul se va încheia cu mult mai repede, că nu va lua o asemenea amploare. În tot acest răstimp, soțul a continuat să lucreze. E angajat într‑o instituție de stat. E în rezervă, nu e militar profesionist. El e util statului acolo unde se află. De aceea, nici nu se gândea să plece undeva. Iar noi ne‑am refugiat două‑trei săptămâni mai târziu, după ce am ajuns la o mare instabilitate emoțională. Și eu, și copiii. După 24 februarie, am petrecut foarte mult timp în subsol, cu un copil mic în brațe, care atunci avea doar doi ani. Era insuportabil. Ne bombardau noaptea, eu îmi înșfăcam copiii și mă ascundeam. Îmi era greu. Cedasem psihic, vă spun drept. Am părăsit Nikolaevul pe13 martie și ne‑am oprit în nordul Moldovei, la niște rude de‑ale soțului. Am luat decizia într‑o seară. Am zis: gata, noi mâine plecăm, împreună cu soacra. Ne pregăteam pentru o săptămână sau două și să ne întoarcem, căci nu credeam că războiul ăsta va dura mai mult. Cum se termină, imediat ne întoarcem. De aceea, am luat cu noi doar câteva haine, strictul necesar. Am plecat și am locuit la rude, în apartamentul lor. A fost foarte greu. Eram mulți, au mai venit și alte rude din Nikolaev, tot cu copii mici. Dar ne‑au primit cu brațele deschise. Sunt foarte ospitalieri. Ne‑au primit cu mare drag. Pentru că războiul nu se termina, înțelegeam că nu ne puteam întoarce acasă. Era riscant și periculos.
Să revenim la primele săptămâni de război, când erați acasă, în Nikolaev. Cum v‑ați simțit?
Aproape că nu ieșeam pe afară. Din cauza rafalelor de mitralieră, îmi era frică să ies chiar și până la poartă. Locuiam la periferia orașului. Luptele se duceau în jurul casei noastre, soldații ruși asediau orașul concomitent din mai multe părți. Era, pur și simplu, înspăimântător. Bombardau constant cu diferite tipuri de arme. Nu puteam să las copiii afară, îmi era frică pentru viața lor. Cum auzeam că undeva se trage, ziceam: „Acuma o s‑o pățim” și‑mi luam fetița în casă… Nici nu îndrăzneam măcar să ne plimbăm prin curte. Soțul îmi tot spunea că frontul e departe. Dar aveai impresia că e la doi pași. Se auzea totul foarte clar, detunăturile erau foarte puternice, vibrațiile nu conteneau, noi stăteam ascunși în subsol, ne cădea tencuiala în cap, ferestrele vuiau. Acum pot să vorbesc, dar la început nu puteam scoate un cuvânt despre asta…
Nu puteați vorbi despre asta?
Nu! Mult timp nu am putut vorbi. Mult timp nu am putut dormi. Mereu – aceleași știri… Mă gândeam: „Gata, totul se va termina mâine”. Verific telefonul, citesc noutățile, dar nimic nu se termină. În starea asta de maximă nesiguranță și de cumplită agitație am fost o lungă perioadă.
V‑ați telefonat prietenii în acele momente? Ați vorbit cu ei despre ce se întâmplă?
Nu‑mi ardea de așa ceva. Nu voiam să vorbesc cu nimeni. Singurul om cu care voiam să vorbesc era mama. Locuiește în vecinătate. În apropiere, nu departe. În rest… Trebuia să am grijă de copii. Nu aveam timp să sun pe nimeni ca să analizez ce se întâmplă…
Când vă aflați în subsol, cum se comportau copiii? Cum au trăit cele întâmplate?
Foarte greu. Deși copiii mei sunt neînfricați, nici măcar nu voiau să coboare în subsol cu mine. Împreună cu soacra mea, îi obligam. Soțul, socrul, nimeni nu voia să coboare în subsol. Urcam noaptea acasă. Dormeam îmbrăcați, ca să fim gata să fugim când vor cădea bombele. Eu nu dormeam deloc. Nu am dormit deloc cât am fost în Nikolaev… Pur și simplu, nu am dormit de frică. Pentru copii. A trebuit să ne luptăm noi două – eu și soacra – ca să‑i trezim pe copii și să‑i cărăm în subsol. Am avut un încălzitor acolo, jos. Pentru că era foarte frig. Și un cărucior pentru copil.
Când am ajuns în Moldova, fiica noastră mijlocie a început să sughițe. Literalmente, aproape 24 de ore a sughițat întruna. Chiar m‑am gândit să chem o ambulanță. Zi și noapte. Se oprea pentru 10‑15 minute, apoi sughița din nou. Și a trebuit să‑i dau valeriană. Apoi, brusc a scăpat de sughiț. Într‑un mod miraculos.
Și când v‑ați mutat la Chișinău?
La început, am locuit la Glodeni, într‑un apartament al unei rude, apoi altă rudă ne‑a oferit o casă la țară. Era deja primăvară. Ne‑am mutat acolo. Nu erau niciun fel de condiții, din păcate. Era o casă frumoasă, dar nelocuită de multă vreme. Nu aveau apă. Lumină aveam și o butelie de gaz. O sobă. Încălzeam soba. Tăiam lemne. Aduceam apă de la o fântână de pe uliță. Pentru că nu era apă în fântâna din curte, secase. Iarna, pe ger, mergeam la altă fântână, umpleam câteva bidoane cu apă și le căram cu un cărucior. În general, a fost bine, nu ar trebui să mă plâng. Am locuit acolo din primăvară, vara, toamna și toată iarna următoare.
Sunteți cu soacra și copiii?
Soacra a stat cu mine o vreme, apoi s‑a întors acasă, în Nikolaev. Aveau nevoie de ea. Fiica ei a rugat‑o să o ajute. Apoi au plecat împreună în Bulgaria. Dar s‑au întors deja la Nikolaev. Din Glodeni am plecat când un angajat al unui ONG, văzând în ce condiții trăim, ne‑a pus în legătură cu Concordia (organizație nonprofit, n. red.), care ne‑a repartizat un apartament într‑o suburbie a Chișinăului, la Stăuceni. Mi‑a fost frică la început. Singură, cu copiii, departe de rudele din Glodeni. Da, mi‑a fost frică. N‑am văzut acel apartament, nu cunoșteam orașul, nu știam nici unde e Stăuceniul. Nimic. Totuși, ne‑au convins. Am locuit acolo un an și jumătate. Și chiar atunci mi‑am găsit o slujbă, în centrul Chișinăului. Îmi luam și copilul cu
mine. Pentru că nu putea merge la grădinița din Stăuceni. Era o grădiniță românească acolo, iar ea nu a putut să se adapteze.
Și în această perioadă, înainte să vă mutați la Stăuceni, din ce trăiați? Alocația nu era foarte mare, nu‑i așa?
Din asta trăiam. În acea perioadă primeam 2.200 de lei de la ONU pentru fiecare membru al familiei. Ei ne‑au ajutat. Da, a fost greu, da, a fost dificil, dar mă consola faptul că eram în siguranță.
Când a plecat fiica dumneavoastră cea mare?
Eram încă în Glodeni la acea vreme. Ea era deprimată. Era într‑o situație disperată. Se despărțise de prietenul ei din cauza războiului. Și stătea întinsă în pat toată ziua. Iar prietena ei a plecat în Polonia. Și‑a luat o slujbă acolo. Avea o soră acolo. Iar Cristina mea a spus: „Mamă, mă duc la Katia”. Mi‑a fost foarte frică să‑mi las copilul să plece. Da, are 18 ani, dar e un copil. E copilul meu. Cum aș fi putut să‑i dau drumul?! Trebuia să își facă actele. Mi‑a spus că se va duce la o altă prietenă din Odesa, își va face actele și apoi va pleca la Katia în Polonia. Nu voiam s‑o las. Iar ea mi‑a răspuns: „Mamă, înțelegi, nu mai pot…” Cu siguranță m‑aș simți mai liniștită, ca mamă, dacă ea ar fi cu mine, m‑ar ajuta cu copilul. Dar am văzut în ce stare era. Era căzută la pământ. Ea era studentă, iar în Polonia și‑a reluat studiile. Studiază jurnalismul la o universitate din Kiev, fără frecvență. Își dă seama că nu poate întrerupe studiile. În același timp, lucrează – coase haine într‑o fabrică – și nu are posibilitatea să se conecteze mereu la ore, dar profesorii îi acceptă situația. Învață și poloneza.
Înseamnă că singură își plătește cazarea și studiile.
Eu îi plătesc taxele școlare. Ea primește ajutor social pentru refugiați, dar nu sunt chiar așa de mulți bani.
Dar voi îl primiți?
L‑am primit și eu până în clipa când ne‑am mutat în apartamentul oferit gratuit de Concordia și mi‑am găsit un serviciu. Acum locuim în Fides, centrul pentru refugiați. Ne‑au primit cu amabilitate. Dar deja îmi caut un apartament, pentru că îmi dau seama că e imposibil să locuiesc acolo tot timpul.
Și fiica dumneavoastră mijlocie? Unde învață?
A continuat să studieze online în tot acest timp. Acum este în clasa a IX‑a. În incinta centrului pentru refugiați există o sală de calculatoare și copiii învață regulat, cu un profesor foarte exigent. Dacă fetița mea se îmbolnăvește și lipsește de la ore, se cer note explicative. Totul este foarte serios. Din păcate, se învață de la distanță. Dar nu există altă soluție. Limba noastră maternă este ucraineana. De aceea, fetele au studiat și continuă să studieze în ucraineană. Atât Cristina, cât și Polina. Iar Katenka merge la grădinița ucraineană de la Fides.
Unde lucrați?
Lucrez într‑un centru educațional pentru copii. Țin un curs de limba ucraineană pentru copiii din regiunile sudice ale Ucrainei, vorbitori de rusă. Învățăm să citim în ucraineană. Pentru copiii cu limba maternă ucraineană, predau cursuri în ucraineană. Plus ore de logopedie pentru copii cu probleme de vorbire și ore de dezvoltare intelectuală.
Intenționați să vă întoarceți în Ucraina?
Desigur, dacă războiul se va termina. Sigur că da. Ei bine, cum să nu mă întorc?! Pentru asta, copilul meu continuă să studieze la un liceu ucrainean. Am un loc de muncă în Ucraina. Am totul acolo. Doar că războiul continuă și eu trebuie să mai rămân aici. Nu știu însă dacă îmi voi putea permite să‑mi închiriez o locuință aici. Sunt foarte scumpe. Așa că nu știu. Dar prioritatea mea este siguranța. Siguranța copiilor. Până se termină războiul, rămânem aici. Dar nu pot spune sigur când se va termina, pentru că nici dvs., nici eu nu știm ce se va întâmpla mâine. Dar în principiu, da. Avem rude acolo. Și copiii mă întreabă. Acolo e casa mea. Casa noastră.
Cum s‑au adaptat fetele la noul lor mediu? Și‑au făcut prieteni?
Da. Se obișnuiesc. Polina, fiica mijlocie, din păcate… Avem copii în centru, dar preponderent sunt băieți, iar ea nu prea comunică cu ei. Și‑a făcut prieteni la Stăuceni. Vorbește cu ei la telefon. Au petrecut mult timp împreună. Aici nu prea are prieteni. Iar cea mică nu are niciun fel de probleme. Are o mulțime de prieteni la grădiniță. Se simte foarte bine. Îi place camera în care locuim, pentru că are un pat supraetajat. Și nu are nevoie de nimic altceva. Există un loc de joacă, trotinete. Copilul este fericit. Dar Polina visează să se întoarcă la tatăl ei, pentru că acolo copiii merg la școală. Aceasta este o opțiune.
Spuneați că relația cu soțul nu a trecut testul războiului. De ce?
Am vrut să ne întoarcem la Nikolaev. O lungă perioadă mi‑a fost foarte greu aici. Iar el s‑a opus ca noi să ne mai întoarcem. Invocând securitatea, desigur, dar și factorul economic. În Ucraina aveam un salariu mic, iar prețurile sunt acum foarte mari. Era preocupat de cum ne vom descurca. „În Chișinău, cel puțin, ai un loc de muncă și locuințe sociale, dar aici unde o să muncești?” Înțeleg, dar, pe de altă parte, mie mi‑a fost foarte greu aici și… Pur și simplu… Când am fost acasă, în Ucraina, pentru a le face acte copiilor, am cerut divorț, pentru că… Păi, pentru mine povestea asta… Nu cred că e bărbătește. Dacă nu poți să‑ți întreții familia, atunci mai ia‑ți o slujbă.
Da. Oricât de rău ar fi, parcă mai ușor faci față provocărilor când familia e împreună.
Despre asta vorbesc. Înțelegeți? Și copilul? Copilul creștea foarte repede și pe mine mă durea că el vedea asta. Soțul nu era implicat. Și pentru o vreme nici nu m‑a mai sunat. M‑am simțit foarte jignită, mi‑a fost tare neplăcut. Când am vorbit cu el la telefon, nici măcar nu m‑a întrebat dacă am bani. Îi spuneam că trebuie să le cumpăr lucruri copiilor, dar nu‑mi ajung banii, iar el îmi spunea că nici el nu are. „Când voi primi salariul, vă voi trimite… două mii de grivne.” Dar ce sunt două mii de grivne? O mie de lei. O mie de lei nu valorează nimic. Niște bănuți. Am încercat să‑l înțeleg, dar, în același timp, indiferența lui mă omora… Mama și tatăl lui sunt mai importanți decât mine, decât noi. Și problemele lui psihologice, da, și ele sunt mai importante decât noi…
Spuneați că Polina se gândește să se întoarcă la Nikolaev. Se înțelege bine cu tatăl ei?
Ei comunică, da… Dar… Ea a început să‑și dorească să meargă la tatăl ei de când el a început s‑o invite acasă. Până la divorț, nu invita pe nimeni. Înțelegeți? Și acum, brusc, a început s‑o cheme pe Polina. Eu o înțeleg perfect. Să te întorci la tine acasă, să trăiești în confort, la bunica, la bunicul tău. Am discutat acest subiect. Îi spun: „Înțelegi că voi rămâne singură cu Katia? Katia este mică. Are cinci ani. Dacă se îmbolnăvește, tu poți rămâne cu ea când eu sunt la serviciu, dar dacă vei pleca, cu cine am s‑o las? Va trebui să rămân eu cu ea. Două sau trei săptămâni, până se face bine… Dacă nu voi putea merge la muncă, atunci din ce o să trăim? Nici în Ucraina, dacă mă întorc, nu vom avea din ce să trăim. Hai să rezolvăm cumva această problemă”. Cu ea pot vorbi. Ea înțelege. Înțelege întreaga situație.
Poate că ea se simte foarte singură?
Da, da. Dar acum a început să studieze muzica. I‑am cumpărat o chitară. Merge la ore cu plăcere, acolo se destinde. Și Katia, de asemenea, se destinde la grădiniță. Acolo învață pictura și dansul. Mi‑am dat seama că dacă ne‑am întoarce acasă, nu am avea toate astea. Sunt multe grădinițe acum în Nikolaev. Există multe instituții culturale în care un copil își poate petrece timpul liber. Dar, în primul rând, este încă periculos, iar în al doilea rând, nu aș putea acoperi financiar toate acestea, deoarece totul este foarte scump. Pentru a plăti toate acestea, am nevoie de un loc de muncă.
Și cum rămâne cu grădinița unde lucrai în Nikolaev?
Sunt încă parte din colectivul ei, numai că grădinița este închisă. Nu funcționează. Fiind situată lângă fabrica de avioane, unde se bombardează mereu, nu funcționează.
Ați fost la Nikolaev în această perioadă?
O singură dată. Pentru a le face pașapoarte copiilor.
Ați văzut schimbări în oraș?
Nu l‑am recunoscut deloc. Pustiu. Gol. Mergeam prin oraș și inima mi se umplea de lacrimi. Străzile noastre au fost mereu bine îngrijite, cu flori. M‑am dus la sfârșitul primăverii și priveliștea era coșmarescă. Ziduri dărâmate – așa cum le‑au bombardat, așa au și rămas… Da, oamenii nu se lasă. Au plantat iriși pe străzi… Dar străzile sunt goale, la fel ca și magazinele. Prețurile… M‑au șocat prețurile. Dacă mă întorc cu copiii, habar n‑am cum, din ce îi voi hrăni. Și apoi, nu uitați că eu am divorțat de soțul meu. Cu mama nu voi putea sta sub același acoperiș, va trebui să închiriez o casă. Dar cu ce bani o să plătesc chiria?! Pur și simplu, nu o să fac față.
Cu oamenii care au rămas acolo ați comunicat? Ei cum trăiesc?
S‑au obișnuit. Preponderent, au rămas pensionarii și cei care au un loc de muncă și se tem să‑l piardă. Cineva face antreprenoriat. Cineva lucrează în instituții de stat. Cineva reușește să lucreze și aici, și acolo.
Și colegii dvs.? Au plecat și ei?
Parțial, da. Cineva a rămas, cineva a plecat. Unii s‑au mutat în Odesa. Cine a plecat în Polonia până azi e acolo. Cine a plecat în Franța nu a mai revenit. Sunt unii însă care se mută din loc în loc, în căutarea unei slujbe. De lucru nu este și fiecare se descurcă cum poate…
Mama dvs. a rămas în Nikolaev?
Este cu soțul ei și cei doi frați ai mei. Fratele mai mare are deficiențe de vedere. Dar s‑a căsătorit, așteaptă un copil. Iar cel mai tânăr are 18 ani. El studiază.
Doresc și ei să plece, să se mute, de exemplu, aici?
La început, au venit cu mine în Glodeni, erau cu mine. Pentru că atunci era tare greu în Ucraina. Erau bombardamentele alea groaznice. Au rămas o vreme. Dar fratele meu a avut niște probleme de sănătate și a trebuit să‑l duc la spital. S‑au întors la Nikolaev, acolo a devenit mai liniștit. Cât au stat cu mine, mi‑a fost foarte greu. Eram cu cele trei fete ale mele, plus ei doi. A fost cumplit…
Cum vă petreceți timpul liber acum?
Pot să alerg dimineața. Am stat toată iarna în casă, pentru că era frig, iar acum, primăvara, merg în parc. Pot sta singură în parc cel puțin o oră și jumătate, cât dorm copiii. Mai ies uneori la cafea cu colegele.
Când ați venit aici, înțeleg că erați distrusă psihologic, din cauza stresului. V‑ați revenit?
Da, datorită muncii. Dar și psihologilor. Sunt psihologi aici care lucrează cu noi. Am fost de nenumărate ori la psihologul nostru, la ședințe individuale. În timp însă, munca a devenit salvarea mea. Vin la muncă și mă bucur, mai ales când elevii mei obțin rezultate, când vorbesc în ucraineană. Acest lucru mă înaripează. La început, mă temeam cel mai tare de venirea weekendurilor. Dintr‑odată, aveam mult prea mult timp liber și nu‑mi puteam abate creierul de la amintirile de acasă. Copiii ieșeau la joacă, iar eu îmi aminteam prin ce am trecut. Derulam evenimente, le analizam. Problemele de familie, tot ce mi s‑a întâmplat…
În centrul pentru refugiați ne ajută cu mâncarea și cu locuința. Primim și produse de igienă. Nu ne lipsește nimic. Încerc să nu citesc știrile pentru a‑mi proteja sistemul nervos. Devin prea agitată când văd cum au bombardat un nou oraș. Încerc să mă protejez cumva. Sunt aici, îi ajut pe copiii ucraineni refugiați. Asta e ceea ce pot face pentru țara mea. Nu știu ce fel de monstru trebuie să fii ca să susții războiul ăsta. Pur și simplu, nu‑mi intră în cap.
La început am transferat bani pentru drone, mașini, pentru că armata noastră nu avea suficient echipament, suficiente arme pentru a proteja țara. Acum prefer să ajut un copil bolnav, să transfer bani pe contul lui decât să donez pentru arme. Înțeleg, da, asta ne asigură securitatea, dar tot ce e legat de arme, violență îmi creează repulsie… Voi ajuta militarii care au ajuns invalizi cât de mult pot. Copiii, cu plăcere. Dar pentru arme, pentru ceea ce ucide, nu pot.
Ce părere aveți despre Zelenski?
Îl respect foarte mult. Ar fi putut pleca liniștit. Dar nu a făcut‑o. Se comportă cu demnitate și îl respect foarte mult pentru asta. Nici nu‑mi pot imagina prin ce a trebuit să treacă el și familia lui. Dar se ține foarte bine.
(Traducere din ucraineană de Ala Tofan)
