Mai puțin evidentă din perspectiva prezentului decât problema în sine a holocaustului din romanul Bătăile ceasului solar, de Hana Andronikova (apărut în 2025 în colecția „Biblioterra”, coordonată de Adrian Ciubotaru, la Editura Arc, tradus din cehă de Helliana Ianculescu și prefațat de prof. univ. Erik Gilk), mi se pare problema rupturii dintre generații, ca o consecință a vechilor suferințe din cauza cărora victimele istoriei nu au suficientă deschidere către o viață (fericită) de după tragedie. Dar această „închidere” vine ca o formă de curmare a răului, de izolare a acestuia… pentru a lăsa oarecum timpul unei noi respirații generațiilor viitoare.
Cartea Hanei Andronikova este un roman apărut cu un sfert de secol în urmă, iar autoarea a fost răpusă de o boală necruțătoare la cam un deceniu de la publicare. Este un roman important despre suferințele holocaustului din cel puțin două puncte de vedere: 1. autoarea face parte din generația postholocaust, nu este marcată direct de subiectivitatea trăirii acestei experiențe și se bazează pe surse documentare, pe care le catalizează în mod oportun; 2. câștigă autenticitate și o viziune estetică a problemei prin integrarea dramei existențiale într-un registru al sensibilității temporale, care va sublima transgenerațional suferința. Un roman despre rănile crimelor hitleriste care se închid treptat, lăsând loc luminii în timp, prin urmașii victimelor, pulsând însă pentru totdeauna în memoria ființelor iubite. Traducerea în românește din cehă apare, printr-o coincidență fericită, cam în același timp cu traducerea în cehă din românește a romanului Montanade Alexandru Popescu, realizată de Jarmila Horáková. Ambele poartă în titlu istoria trăită subiectiv a unui ceas marcând legăturile nemuritoare între persoanele iubite, în pofida răului istoric, a timpului bolnav și nedrept. La Hana Andronikova, ceasul solar de pe zidul casei constituie același simbol al sublimării timpului prin iubire ca și Montana la Popescu, ambele fiind mărturie peste timp a ceea ce are omul nemuritor – forța de legătură cu celălalt: fidelitatea, sacrificiul, atașamentul, încrederea, statornicia, constituind tot atâtea cadențe umane peste care timpul este neputincios, iar greșelile istorice – orbirea finalmente abolită.
Bătăile ceasului solar urmărește destinul unei familii de evrei, în care soțul, Tom, este pe jumătate neamț. El emigrează din Cehia în India în interes de afaceri, dar revine în Cehia pentru ca soția Rachel să-și viziteze mama bolnavă și astfel este prinsă de momentul holocaustului și deportată cu destinația gazare, de care scapă însă, dar nu pentru a-și repara destinul, ci tot pentru a muri, însă altfel, după lungi suferițe, cu foame, frig, munci grele, nesomn și departe de cei dragi… Crimele politice apar ca niște realități din care nu există parcă nicio salvare. Stropul de salvare nesperat iese uneori la lumină sub forma frumuseții în fața căreia cerberii uneori cedează, atât cât li se îngăduie și lor.
Opțiunea pentru simbolul ceasului plasat ca miză literară în centrul narațiunii reclamă un aer juvenil al celor doi tineri scriitori (ambii la debut cu lucrările amintite, chiar dacă într-un decalaj temporal), când febrilitatea vârstei ține să cuprindă și să atace (!) subiecte grele, esențiale, cosmice și de aceea romantice deopotrivă. Iar același mobil interior susține la fel de năvalnic și percutant cu „argumente” literare această miză pe care au țintit-o marii literaturii și filozofiei universale (Pendulul lui Foucault, În căutrea timpului pierdut, Ființă și timp… șirul fiind nesfârșit). Remarcabil este felul în care cei doi scriitori și-au dovedit dialectica, înțelegând să marcheze subiectele-satelit ale temporalității, văzute într-o haină cultural-istorică aparte: problema transnistreană, a patriei, a războiului, a prezentului pașnic posttraumatic la Londra al lui Ion Josan la Popescu și probelma holocaustului, a războaielor raportate la destinele umane individuale, a deportărilor, a spațiilor pașnice într-un prezent pașnic, tot posttraumatic, al lui Tom la Toronto în romanul Hanei Andronikova. La ambii, eroii care călătoresc în diverse spații vizitează și sunt vizitați, de fapt, de diverse registre existențiale, în care aceștia își testează limitele și valorile, testând în același timp valabilitatea valorilor respective de viață în economia destinului individual. Ruperea de sine pentru a te cunoaște mai bine într-un peisaj diferit și pentru a ilustra în același timp și potența respectivului mediu (sociopolitic…) constituie combustia acestor scrieri care au cucerit atât de repede publicul cititor, dar și critica literară.
O scenă memorabilă din carte este cea în care înainte să fie executat un bărbat, acesta este întrebat în batjocură care ar fi ultima lui dorință, la care el a răspuns: să cânte la trompetă. Ca să împingă gluma în penibil, torționarii i-au pus în mână un instrument și astfel bărbatul a scos melodii cutremurătoare, milițienii cedând emoțional, renunțând la decizia de a-l executa și lăsându-l în viață, dar mutându-l în detenție pe viață, convinși că de oameni ca el este nevoie în tabără…
Un aspect de remarcat al romanului este structura narațiunii, cum ar spune unii: „în ramă”. Și e vorba de o ramă a prezentului lui Daniel, încă un copil pe vremea holocaustului. Acesta este la debutul cărții deja adultul care a trecut prin toate suferințele din copilărie, asistând de asemenea la suferințele părinților. Dincolo de faptul că a fost lipsit de mamă, aceasta fiind ridicată, Daniel este martorul suferinței tatălui, el însuși trebuind la un moment să fie declarat mort de către tatăl său pe jumătate neamț, care numai așa scăpase la rândul lui de exterminare, fiind mereu aflat sub monitorizare din cauza căsătoriei sale cu o evreică, soția sa fiind dusă la primul semn politic și dispărută pentru totdeauna.
Romanul începe deci cu viața de adult „obișnuit” a lui Daniel, într-un prezent postholocaust, aflat într-o discuție tensionată cu fiica sa adolescentă, discuție specifică vârstei acesteia, care fiică își manifestă oarecum firesc, dar teribilist, imboldul de delimitare de personalitate față de un tată „melancolic” structural, pe care ea îl numește „debil”, dintr-un exces specific impulsivității adolescentine. Este un început percutant prin această proiecție foarte expresivă a temei exterminărilor în masă a evreilor, într-un timp posttraumatic în care asistăm la un spectacol emoțional remarcabil. Daniel va trăi cu amintirea răului interior până la sfârșitul vieții, chiar dacă la Toronto, restabilit pentru liniște, are viața aranjată și totul aparent reparat. După acest început și pe parcursul întregii cărți, „melancolia” lui Daniel este descifrată îndelung de nararea tuturor evenimentelor care îi compun destinul. Iar finalul cărții plasează toate accentele necesare pe justificarea sau autenticitatea excesului fiicei sale, deși ajungem să avem toată înțelegerea pentru temperamentul și caracterul tatălui, el însuși mărturisind că, deși evadat din spațiul copilăriei sale, care i-a produs suferință, poartă chiar și peste ocean rănile vechi. Chiar și în contextul unei căsnicii fericite, cu împlinirile umane inerente, trauma holocaustului se așază în ființa sa ca o deposedare ființială, ca o eternă vulnerabilitate, ca un ticăit bizar al unui ceas solar, care ar trebui doar să lumineze liniștit.
Cartea rămâne actuală și necesară tinerei generații, mai ales prin faptul că subliniază imperativul cunoașterii generațiilor vechi, ca o condiție sine qua non pentru o îmbrățișare a unui destin demn și drept. Adevărul istoriei trebuie confruntat cu teribilul viitorului pentru o medie echilibrată, pentru o surmontare treaptă cu treaptă a orizontului care unește fructuos căderile trecutului cu fantasma devenirii umane și a împlinirii intergeneraționale autentice.
