Am învățat să spun „nu”
Ana Tkacenko: „Uneori ceea ce nu spui se aude mai tare decât ceea ce rostești”
Ana Tkacenko este una dintre cele mai îndrăgite actrițe de la noi, pe care am avut norocul să o cunosc încă din copilările, în vacanțele de la Căușeni, din curtea bunicii ei Chilina (Aculina). Ochii ei mari de copil curios trădau încă de pe atunci setea de cunoaștere a lumii, a interiorului ei, a faŗetelor ei ascunse. Teatrul i s‑a potrivit mănușă. Multitudinea și diversitatea de roluri jucate au făcut‑o să intre în pieile multor personaje și să le înțeleagă esențele. Cum este totuși viața după atâtea roluri care își lasă amprente în personalitatea actorului, am încercat să aflu de la Ana.
Ce s‑a schimbat în ultimii ani în viața ta, dragă Ana, și ce te‑a marcat cel mai mult în această perioadă?
Ultimii ani au fost ca un carusel emoțional și profesional. S‑au schimbat multe: prioritățile, ritmul vieții, felul în care mă raportez la mine și la ceilalți. Poate, cel mai mult m‑a marcat nevoia de adevăr – în artă, în relații, în alegerile de zi cu zi. Am învățat să spun „nu” fără vină și să aleg ceea ce mă hrănește cu adevărat.
Ai jucat pe scenă nenumărate roluri, însă care dintre ele te‑a marcat cel mai mult?
Greu de ales. Fiecare rol lasă o urmă. Dar poate că cel mai profund m‑a atins un rol care nu avea prea mult text, dar cerea prezență totală. O femeie care tăcea, dar în tăcerea ei curgea tot zbuciumul lumii. M‑a învățat că uneori ceea ce nu spui se aude mai tare decât ceea ce rostești.
În contextul războiului, crezi că teatrul ar trebui să ia o atitudine politică sau să se ocupe doar de artă?
Cred că teatrul nu poate fi rupt de context. El este viață filtrată prin sensibilitate. Și când lumea arde, arta nu poate fi o seră în care realitatea nu pătrunde. Nu trebuie să fie militantă, dar trebuie să fie vie, lucidă, cu coloană vertebrală. Tăcerea artei, uneori, e tot o alegere politică.
Ce s‑ar putea face mai mult în acest sens?
Să creăm spații pentru dialog sincer, spectacole care pun întrebări incomode, să aducem povești reale pe scenă, nu doar ficțiuni sigure. Și, mai ales, să protejăm artiștii care au curajul să spună adevărul.
Care sunt riscurile acestei meserii?
Riscul de a te pierde pe tine în multele fețe pe care le porți. De a confunda aplauzele cu iubirea. De a arde până la epuizare, pentru că e o meserie care cere tot. Și de a nu mai ști unde se termină rolul și unde începi tu.
Ți s‑a întâmplat vreodată să refuzi să joci un personaj?
Da. Am refuzat un rol care cerea o nuditate gratuită, fără sens dramaturgic. Nu din pudoare, ci pentru că simțeam că trupul meu era tratat ca obiect, nu ca expresie artistică. Iar pentru mine, corpul trebuie să spună ceva, nu doar să arate. Și am mai refuzat un rol în teatru pentru un rol în film, dar de obicei încerc sa le îmbin pe amandouă, că, slavă Domnului, sunt și zile, și nopți.
Ce le răspunzi celor care spun că, în vremuri grele, oamenii nu mai au nevoie de teatru?
Tocmai atunci au nevoie cel mai mult. Arta nu este un lux, e un refugiu. O oglindă. O punte între suflete. Când totul se prăbușește, teatrul poate fi acel loc în care rămânem umani.
Ești implicată în multe proiecte. Cum reușești să le îmbini cu sportul?
E un echilibru fragil, dar necesar. Diminețile sunt pentru corp, serile – pentru scenă. Sportul e felul meu de a‑mi reseta mintea, de a‑mi păstra vitalitatea. Dacă nu am grijă de mine, nu pot fi prezentă cu adevărat în niciun rol.
Ai trecut printr‑o transformare fizică vizibilă, greu de obținut. Ce te‑a determinat să faci această schimbare, știindu‑te împăcată cu tine însăți și cu formele mai rotunjite ale corpului?
Am făcut‑o din iubire, nu din nemulțumire. Nu mi‑am renegat formele, ci am simțit că e timpul să‑mi regăsesc forța – fizică și interioară. A fost mai puțin despre estetic și mai mult despre control, disciplină, vitalitate. Acceptarea nu înseamnă stagnare.
Cum ați reușit să depășiți dezacordurile în familia ta, mai ales cele legate de meseria ta?
Suntem o familie unită, chiar dacă, desigur, ca în orice familie, au existat și momente de diferență de opinie. Cu tata, lucrurile au fost delicate la început – pentru că tata își dorea pentru mine o viață mai sigură, mai previzibilă. Dar a avut înțelepciunea și generozitatea de a‑mi respecta alegerea, chiar dacă era diferită de a lui. Și, cu timpul, a văzut câtă pasiune și dăruire pun în ceea ce fac. Azi, tata mă susține mereu – cu discreție, cu blândețe, cu acea forță tăcută care mă însoțește oriunde aș fi.
Cum a fost rolul tău jucat în spectacolul Doggy, pus în scenă după romanul cu același nume, de Maria Pilchin?
Doggy e o revelație personală. Stagiunea 2024‑2025 la Teatrul Național „Mihai Eminescu” a însemnat pentru mine o provocare majoră și, în același timp, o mare bucurie: rolul din acest spectacol, în regia Olesei Sveclă, a fost primul meu rol negativ – o femeie cu laturi întunecate, contradictorii, care m‑a scos complet din zona de confort. Tocmai de aceea, a fost și o experiență profund transformatoare. M‑am apropiat de acest personaj nu cu judecată, ci cu curiozitate și empatie. L‑am descoperit strat cu strat, până am înțeles durerea din spatele agresivității și fragilitatea din spatele controlului.
Colaborarea cu Olesea Sveclă a fost esențială în acest proces. Ne‑am înțeles din priviri, ne‑am respectat sensibilitățile și am avut un spațiu artistic sincer și viu în care personajul a putut să prindă viață. Cred că tocmai această comunicare autentică dintre noi a făcut ca rolul să iasă așa cum a ieșit – puternic, viu, tulburător. A fost o întâlnire artistică norocoasă. Rolul din Doggy a fost pentru mine și o reafirmare: că am crescut, că pot purta și umbrele pe scenă, nu doar lumina. Iar succesul spectacolului a venit ca o confirmare că publicul e pregătit să primească și altfel de nuanțe – mai dure, dar profund umane.
Ana, îți mulțumesc frumos pentru dialog și îți urez noi roluri și cât mai mulți spectatori!
