Teatrul este un microb, e o boală
Radu Ghilaș: „Nu este niciodată prea târziu să înveți lucruri noi”
Radu Ghilaș a absolvit Universitatea de Arte „George Enescu” din Iași, unde a studiat actorie și regie de teatru. Ulterior, a obținut doctoratul în teatru. Din anul 1994 joacă pe scena Teatrului Național „Vasile Alecsandri” din Iași, interpretând numeroase roluri în producții semnate de Silviu Purcărete, Mihai Măniuțiu, Alexander Hausvater, Tompa Gabor, Cristian Hadji‑Culea, Claudiu Goga, Sorana Coroamă‑Stanca, Petru Vutcărău etc. A colaborat, ca asistent de regie, cu Silviu Purcărete la spectacolele Cafeneaua de Carlo Goldoni (2016), Plugarul și Moartea de Johannes von Tepl (2021), Antonin Artaud. Familia Cenci după P.B. Shelley și Stendhal (2022). Din anul 2020, Radu Ghilaș este reprezentantul României în Asociația Euroasiatică a Teatrelor. De‑a lungul carierei a obținut numeroase premii, printre care: Medalia Meritul Cultural oferită de Președintele României (2004); Premiul „Regizorul Anului” oferit de Ateneul din Iași (2014); Premiul pentru transpunerea unui text clasic într‑o manieră modernă la Festivalul Internațional de Teatru „Melpomena Travi”, Herson, Ucraina (2017) pentru spectacolul Cerere în căsătorie; Premiul pentru cea mai bună regie la Festivalul Internațional de Teatru de Cameră „Andriyivsky Fest”, Kiev, Ucraina (2017) pentru același spectacol; Premiul Juriului la Festivalul de Dramaturgie Contemporană Brașov (2018) pentru spectacolul Graniia; Premiul pentru cel mai bun spectacol și Premiul pentru cel mai bun regizor la Festivalul Internațional de Teatru „Melpomena Travi”, Herson, Ucraina (2019) pentru spectacolul Ea și numai ea; Premiul pentru cel mai bun spectacol de forme mici, acordat spectacolului Fantomele iubirii de către UNITEM, Republica Moldova (2021); Diplomă de Excelență acordată de Primăria Municipiului Iași în cadrul evenimentului „Valorile Iașului. Valorile României” (2021); Premiul special al juriului pentru spectacolul Breaking our souls la New Wave Theatre Festival Reșița (2023).
Sunteți actor și regizor român de origine basarabeană. Cum a început totul?
Eu sunt născut în Chișinău, iar în 1990 am plecat la Iași, în România, unde am făcut Facultatea de Teatru, secția actorie.
Pe atunci erau la modă „GITIS”, „VGIK”, „Boris Șciukin”. De ce ați plecat în România?
Încercările mele au fost multiple, dar am considerat că drumul meu nu e acolo. Nu am de unde să știu dacă am făcut alegerea corectă, dar când ești la început de drum, când ești extrem de tânăr, cauți să‑ți găsești locul, să‑ți găsești un teren sau un sol fertil în care să te dezvolți, să crești profesional. În urma schimbărilor politice din România, după Revoluția din 1989, s‑au deschis mai multe oportunități pentru Republica Moldova. În 1990 s‑a redeschis Facultatea de Teatru din Iași. Am făcut parte din prima generație de actori școliți la Iași după mult timp. Până atunci existau facultăți numai în București, Cluj‑Napoca și Târgu Mureș, cred. Când am terminat facultatea, în anul 1994, am obținut Premiul de interpretare masculină la Festivalul de Teatru „Quo Vadis” pentru rolul Crăcănel din D‑ale Carnavalului în regia profesorului Emil Coșeru – festival‑concurs între școlile de teatru. Pe atunci încă nu conștientizam, dar se pare că anume acel rol și acel premiu au fost „lozurile câștigătoare”, „cărțile de vizită” pentru angajarea mea la Teatrul Național din Iași.
Cine au fost colegii dvs. de clasă?
Vitale Bichir – în prezent actor la Teatrul Național „I.L. Caragiale” din București, Iurie Luncașu – regizor de film, Gheorghe Frunză – actor la Teatrul „Mihai Eminescu” din Botoșani, Aureliu Bâtcă – actor la Teatrul Dramatic „Fani Tardini” din Galați, Tatiana Zavialova – actriță și scenaristă, care locuiește în Paris. Sper că nu am uitat pe nimeni dintre cei care practică până în prezent aceasta meserie. Toți sunt basarabeni.
Pe dvs. ce v‑a determinat să rămâneți la Iași? Îl considerați o capitală culturală a României?
Iașiul este considerat până în prezent capitala culturală a României, cum e și Cracovia pentru polonezi, dar nu neapărat asta m‑a determinat să rămân. Începând cu anul 1994 (și câțiva ani la rând, după), majoritatea directorilor de teatru din țară vedeau toate producțiile școlilor de teatru pentru a‑și completa trupa cu actori tineri. Din păcate, în prezent acest lucru nu se mai practică. Eu, personal, am avut cinci propuneri de angajare de la cinci teatre diferite: Botoșani, Galați, Bârlad, Brașov și Iași. Propunerile de angajare nu însemnau neapărat că te‑au și angajat. Era o treabă foarte serioasă. După ce acceptai oferta, urma un concurs în toată regula, pe care îl susțineai în fața unei comisii de specialitate. Unele instituții îmi ofereau un salariu mai mare, dar nu ofereau cazare, altele îmi ofereau cazare în cabine de teatru transformate în locuințe provizorii etc. A fost o negociere, dar nu am stat prea mult pe gânduri. Un teatru subvenționat de Ministerul Culturii, cum este Teatrul Național din Iași, îți inspiră mult mai multă încredere decât teatrele subvenționate de primării sau consilii județene, care „au destule pe cap”. În Iași, spre deosebire de alte orașe, există mai multe instituții de cultură, muzee, Academie de Arte, televiziune, radio cu vizibilitate la nivel național și nu numai. Am ales Iașiul, probabil, inclusiv din comoditate – era mai aproape de Republica Moldova, de casă, de părinții mei, de sora mea.
Acum sunt basarabeni care aleg Iașiul?
Desigur. Mulți basarabeni din diferite domenii aleg să locuiască și să lucreze în acest oraș. Este un oraș care s‑a dezvoltat frumos și care se află într‑o continuă dezvoltare.
Ați fost angajat ca actor la Teatrul Național „Vasile Alecsandri”, dar nu v‑ați oprit aici.
Da, au urmat cursurile de pedagogie, masteratul, doctoratul și Facultatea de Regie. A doua facultate a venit aproape ca o necesitate. Deși montam spectacole de teatru și înainte de a mă înscrie la a doua facultate, am considerat că nu este suficient. A fost ca o gură de aer proaspăt. La Facultatea de Regie am învățat în primul rând cum să‑mi structurez gândurile, cum să aplic ideile în practică, cât de important este să citești mai multe lucrări ale aceluiași autor… Nu este niciodată prea târziu să înveți și să afli lucruri noi. Teatrul se află într‑o permanentă schimbare. Teatrul se schimbă în funcție de generațiile tinere de actori, regizori, scenografi, dar și de publicul tânăr, care se află într‑o permanentă căutare. Consider că este foarte bine să citești, să studiezi și să folosești cele acumulate în practică. Îmi place să lucrez cu actorii tineri, iar faptul că am mai multe studii în domeniu este un mare plus. Am montat spectacole în mai multe țări. Am lucrat cu actori de diferite naționalități, ultimul spectacol fiind o coproducție româno‑poloneză.
De ce a fost nevoie să faceți masteratul, doctoratul?
Pentru a‑mi aprofunda cunoștințele. Am fost invitat să predau la facultate, am avut câteva generații de studenți, iar pentru asta aveam nevoie de studii.
Ați lucrat cu actori de diferite naționalități, printre care și ucraineni. Cunoașterea limbii ruse a fost un avantaj?
Da, da. A fost un plus. De exemplu, am lucrat în câteva teatre serioase din Ucraina: din Herson, Nikolaev, Sumî, Cernăuți. În teatrele respective se joacă numai în limba ucraineană. Explicațiile regizorale le făceam în rusă, dar, ușor‑ușor, am început să învăț ucraineana. Acum îi înțeleg în proporție de 80%. Din acest motiv, mi‑a fost ușor să lucrez și cu polonezii. Limba poloneză mi se pare că seamănă mai mult cu limba ucraineană decât cu limba rusă. În Georgia, la fel, limba rusă a fost un plus pentru mine.
Lucrând în mai multe teatre din spațiul ex‑sovietic, puteți să faceți o comparație între actorii care au făcut școala rusă și cei din Republica Moldova sau România?
Eu cred că actori buni sunt peste tot și, de multe ori, contează nu atât școala, cât ce ai acumulat în școală. Pentru că poți face o școală extraordinară – iar cea rusă este o școală extraordinară –, dar în același timp să nu înveți nimic. Noi avem actori foarte buni în Republica Moldova, care au terminat Academia de Arte din Chișinău, și asta nu‑i face cu nimic mai puțin buni, talentați sau carismatici decât cei care au terminat „GITIS” sau „VGIK”.
Totuși, care e deosebirea?
Deosebirile dintre școli sunt… metodele de predare. De exemplu, la Cluj sau Târgu Mureș se pune mai mult accent pe expresia corporală și mișcarea scenică. La Iași e o școală mai tradițională, se pune accent pe cuvânt, pe tăcerile teatrale, pe improvizație. Probabil, cam așa stau lucrurile și în școlile din afara țării. Mai e ceva – adevărații pedagogi sunt cei care își pun amprenta asupra studenților. În general, în ziua de azi, ca actor, trebuie să fii multilateral dezvoltat, să nu te transformi într‑un actor autosuficient. Învață permanent! Nu știi să faci ceva – învață: să cânți, să dansezi, învață să te miști sau să rostești textul într‑un anume fel, învață o limbă străină etc. Au fost spectacole la care regizorul mi‑a cerut să învăț anumite replici și texte în ebraică sau spaniolă. În spectacolul Trei surori de A.P Cehov, montat de directorul teatrului nostru, am învățat să fac trucuri de iluzionism, iar în altele două am învățat să cânt partituri destul de grele la pian. Pentru asta ai nevoie de multă voință și disponibilitate. Actorii din spațiul ex‑sovietic sunt foarte bine pregătiți. De exemplu, majoritatea teatrelor din Ucraina, spre deosebire de cele din România, sunt muzical‑dramatice, adică au în componența lor coregraf, compozitor, dirijor, corepetitor, orchestră și balet. Actorii din aceste teatre, pentru a se menține în formă, fac săptămânal repetiții și pregătiri individuale. Toți sunt angajații teatrului. Acest lucru fluidizează munca regizorului, ca să nu mai vorbesc de faptul că directorii acestor teatre nu sunt nevoiți să încheie contracte cu alte instituții de cultură pentru colaborări.
