„Inima mea e un derviș rotitor”

Iarina Copuzaru este poetă şi compozitoare. A compus versuri şi muzică pentru albumele Domnișoara Miller era nespus de ciudată şi Psalm X; a scris libretul pentru opera jazz Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte era o fată cu gâtul lung, studentă la arte. A publicat poeme în câteva reviste literare: „Trautor” (Bruxelles), „Actualitatea literară”, „Hyperion”, „Argeş”, „Luceafărul literar”, „Egophobia”, „Litere”, „Adevărul cultural”, „Revista nouă” şi este prezentă în antologia Dimineți literare. A participat la proiectul internațional Poemul graf, creat de poetul Chris Tănăsescu. În anul 2024 debutează cu volumul de poeme Perfecțiunii îi e frică de noi, apărut la Editura Cartex. Asupra acestui volum de debut mă voi apleca în cele ce urmează.

Încă din startul volumului, din poemul ce dă şi titlul cărții, ne întâmpină o stare de tensiune, între trecut şi prezent, mai exact între un trecut ce încă se cere asumat 100% şi un prezent ce nu se poate manifesta la capacitate maximă până când problema trecutului nu va fi rezolvată definitiv. Aceasta însă, fără a ni se dezvălui dintru început care este de fapt problema trecutului: „într‑o zi voi spune tot/ adevărul apoi maxilarele mele/ vor uita răceala luminii/ voi avea curaj să revăd pozele de când/ eram mică, în camera răcoroasă voi/ desface/ cutiile de carton şi nimeni/ nu va fi dintre cei cunoscuți/ de‑abia atunci voi putea să/ mă revăd/ fără apropiați. o să fie/ ca şi cum m‑aş întâlni cu mine după/ prăbuşirea definitivă/ n‑aş mai vedea nicio rană/ tufele de bujor o să sclipească şi o să/ îmi dea foc// singurul meu Dumnezeu cu oasele/ simetrice/ singurul martor/ că perfecțiunii îi e frică de noi”.

Începând cu poemul imediat următor, poeta ne dezvăluie, treptat, pornind de la un element ce se constituie într‑o dureroasă metonimie, şi anume „hamul”, care este de fapt motivul războiului interior pe care trebuie să îl tranşeze, sau altfel spus, în ce a constat „prăbuşirea definitivă” din primul poem. Înțelegem, mai întâi, că este vorba despre o boală, despre o disfuncție motorie, de care poeta a suferit încă din copilărie, a cărei remediere presupunea folosirea unui ham elastic, probabil un fel de corset terapeutic. De remarcat este însă maniera deosebit de suavă în care Iarina Copuzaru reuşeşte să redea o amintire traumatică din copilărie, evocând figura bunicului, care încearcă să o încurajeze: „tataie îmi spune să nu dau jos hamul/ dar ham au şi animalele/ şi oare nu e nicio diferență?/ îmi strânge elasticul la/ spate,/ mă ajută să mă concentrez asupra/ unui lucru insuportabil din viitor// pozele tale vor străluci/ nici măcar praful nu/ va mai sta vreodată pe ele”.

Treptat, poate pe măsură ce însăşi poeta începe să îşi regleze conturile interioare, ni se dezvăluie tot adevărul legat de boala sa. Astfel, deşi refuză să îi dea un nume, pretextând uneori că nu ar şti care îi este numele (dar eu presupun că la mijloc este vorba despre un fel de superstiție care spune că ceea ce nu are un nume este predestinat să dispară), aflăm că suferința îi este provocată de o boală a oaselor care a avut ca primă cauză expunerea mamei sale la radiațiile exploziei de la Cernobîl, pe când era însărcinată cu aceasta. Practic, poeta a fost martoră, chiar dacă intrauterin, la catastrofa care a schimbat, poate pentru totdeuna, fața lumii din estul Europei, şi nu a fost doar martoră, ci şi victimă.

Faptul că poeta s‑a împăcat cumva cu suferința ei este sugerat şi de maniera în care aceasta ajunge să îşi descrie boala, folosind o serie de metafore menite parcă să mai estompeze durerea, să mai îmblânzească realitatea, să o facă puțin mai suportabilă. Din punctul meu de vedere, cea mai frumoasă sau, mai bine spus, duioasă descriere a bolii sale o realizează în poemul următor: „în ziua în care explozia m‑a iluminat/ ca pe o lampă plină de molii/ mama a dărâmat/ trei cuiburi/ apoi şi‑a şters fruntea cu mâneca de/ mătase// degetele palide au atins/ aerul. oasele mele/ s‑au umplut cu frunze de mesteacăn// cine eşti nu/ contează/ atâta timp cât nu poți pronunța/ cuvântul „electrificat“// pot să spun doar „anomalia mea e/ matlasată ca un ficat”.

Dincolo de toate acestea, ceea ce mi‑a atras atenția la poezia Iarinei Copuzaru este maniera poetică desăvârşită în care reuşeşte să îmbrace atât suferința, cât şi tensiunea, şi lupta, şi resentimentele, şi împăcarea. Deşi este vorba despre un climat vitreg, despre experiențe trăite prin spitale sau acasă, într‑un mediu viciat de suferință, într‑o familie care era la rândul ei în suferință, autoarea se arată demnă de numele de poetă şi presară la tot pasul imagini vii, sensibile, figuri de stil, cuvinte menite să mângâie. Putem vorbi aşadar despre o maturitate poetică exemplară de care dă dovafdă Iarina Copuzaru, care se impune astfel încă de la debut ca o poetă în adevăratul sens al cuvântului.

Distribuie acest articol:

Share on facebook
Share on twitter
Share on linkedin
Share on whatsapp
Share on email
Share on pinterest

Articole recomandate

Noutăți
Ariana Zburlea

gerar, slobozia

s-a făcut noapteîn dragul meu oraș de provinciecare deschide drumul spre mare babele au intrat în casă, bârfesc sfințiidin calendarul ortodoxstelele dorm ca niște copii

Noutăți
Ioana Pavel

feat. Poezia (I)

Un proiect pentru cititori de toate vârstele Insolit și cu mize experimentale, proiectul de sub egida FILIT, „Parodii originale”, reunește 50 de poete și poeți

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *