Cine caută o carte pentru zi de duminică, o carte senină şi luminoasă, care atrage cititorul într‑o conversație pe cât de relaxantă, pe atât de pătrunzătoare prin felul de a atinge aspecte problematizante, de a evoca momente răvăşitoare, o poate găsi după titlu: În nevăzutul minții celuilalt. Cosmin Neidoni în dialog cu Nina Corcinschi (Bucureşti, 2024) – o carte‑resursă, ce alimentează deopotrivă mintea şi inima celui care o deschide.
Protagoniştii cărții practică un ceremonial al dialogului intelectual, întrebările şi răspunsurile se prelungesc şi se completează reciproc, curg unele din altele într‑un flux al mărturisirii de idei, sentimente, de experiențe trăite. Avalanşa de căldură ce însoțeşte întrebările şi eleganța unduitoare a răspunsurilor racordează cititorul la stările textului înainte de (şi poate chiar pentru) a‑i deschide conținutul de idei.
Textul explorează nevăzutul minții celor doi parteneri de dialog şi extrage convingeri intime, judecăți de valoare, confesiuni, amintiri în care ei se surprind în diverse ipostaze sociale, literare, profesionale, familiale pe care le‑au experimentat de‑a lungul timpului. O (re)descoperim, astfel, pe Nina Corcinschi în calitate de conferențiar în secvența în care tratează concludent şi pasional fenomenul literar (a se vedea, de pildă, lecția despre textualism de la pag. 12), de director de institut („Institutul de Filologie e familia mea extinsă, sunt legată cu toate fibrele de tot ce se întâmplă la institut şi trăiesc cu egală intensitate şi bucuriile, cât şi decepțiile noastre comune.” (pag. 101)), în rol de fiică şi de mamă, de om al cărții, dar şi ca minunată povestitoare (de altfel, în adolescență a şi cochetat cu proza), mai cu seamă în fragmentele de narațiune alimentată de senzorialitate şi de emoție poetică, care promit o prozatoare de mare rafinament.
Există o fibră melancolică ce traversează textul de la începutul până la sfârşitul cărții şi care se resimte în special atunci când Nina şi Cosmin povestesc momente despre aventurile, oamenii şi locurile copilăriei, tradițiile şi obiceiurile locurilor şi ale familiilor în care au crescut. La un moment dat, textul intră pe pista unei conversații foarte degajate şi cordiale, în care cei doi prieteni stau la poveşti, dezvăluindu‑şi subtexte care intimidează cititorul, îl fac să se simtă un intrus care ascultă de după perdea. Conversația etalează valorile personale ale protagoniştilor prin ideile despre omenie, simple şi geniale, despre demnitate, dragoste, arta de a fi părinte („Iubirea părintească este singura formă a iubirii în care omul se aseamănă cu Dumnezeu”, spune autoarea la un moment dat (pag. 93)) etc. Textul îşi permite să părăsească schimbul activ de replici pentru ample confidențe, care se ridică la înălțimea unor fragmente de creație estetică: „Ceea ce scriu eu aici e un fel de jurnal, dragă Cosmin. Pentru că mă scriu pe mine, cu intimitățile mele spirituale şi umane, cu nostalgiile şi dorurile mele. Câtă literatură poate conține un jurnal? Exact atâta cât poate conține o poezie sau un fragment de proză” (pag. 24). În aceeaşi manieră, acest text saturat emoțional trece de la confesiune şi reflecție la analiză şi decantare.
Dialogul este cu atât mai deschis polemicilor, cu cât debordează hotarele vieții personale şi scoate la iveală viziunile conlocutorilor despre rolul criticului şi rostul criticii în lumea de astăzi, funcțiile scrisului şi impactul acestuia asupra conştiinței umane / scrisul ca posibilitate de împlinire spirituală, lectura critică – lectură erotică şi scrisul ca act erotic (în continuarea ideii centrale din cartea Narațiuni ale erosului, Cartier, 2020). Cu un sentiment de condescendență, Nina Corcinschi vorbeşte despre modelele sale intelectuale în perioada de formare, de la cine a învățat cele mai importante lecții de demnitate şi de curaj, profilând, pe supraplan, trăsăturile definitorii ale unui critic de valoare.
Impresionantă este lecția de moralitate care se desfăşoară în paginile cărții, evidentă mai ales în discuția despre unele adevăruri neplăcute cum sunt absurditatea războiului, hibele lumii digitale, păcatele morale şi etice ale unor oameni de cultură, fenomenul imposturii în literatură (şi în critică versus critica profesionistă) etc. În unele momente, dialogul intelectual se deschide unui registru ironic, hilar (cum e cel despre „patrioții de meserie” ai neamului, pag. 85). Fragmentele de tipul celui pe care îl citez în continuare ne invită să aruncăm priviri iscoditoare, pline de suspiciune, spre chipul pe care‑l vedem în fiecare dimineață în oglindă: „Lumea literaturii şi a culturii e plină de impostori nedemascați, de figuri elitiste încremenite în formula suficienței de sine. Există, aşa cum privesc eu lucrurile, două tipuri de impostură culturală. Impostura snoabă a celor care scriu mediocru, dar se autoproclamă geniali, încurajați de o pleiadă de alți impostori care slăvesc falsa genialitate, dar mai există şi impostura incongruenței între ceea ce spui şi ceea ce faci. (…) Niciunde impostura nu este mai flagrantă decât în zona literaturii frecventate de grafomani împăunați de propria lor importanță” (pag. 112). Secvența funcționează, pe de altă parte, şi ca o atenționare sau un îndemn la vigilență adresat cititorului.
Se conturează, în cuprinsul cărții, două optici asupra realității în care trăim, pe a căror suprafață de coincidență se ordonează tabloul lumii, dintr‑un puzzle de exemple şi argumente. Dar, pe lângă aceasta, vedem cât de variată poate fi paleta de nuanțe emoționale ale fericirii şi care pot fi simplele bucurii terestre ale unui intelectual al timpurilor noastre. Fără a avea intenția, cartea propune piste de lectură şi chei hermeneutice ale unor mari autori români, recomandă – pentru cititorii împătimiți – autori şi titluri de carte, muzică, filme, parfumuri… În nevăzutul minții celuilalt este o carte plină de sevă, o carte a cugetărilor care edifică şi a pasiunilor care înalță: o carte a artei de a fi.
