„e despre trei tinere poete/ care pierd noțiunea timpului/ când e vorba de poezie/ și noțiunea distanței/ când e vorba de teatru/ e despre trei tinere poete/ care aleargă pe arterele Chișinăului/ zâmbind trecătorilor”. Nu știam aceste versuri ale poetei Maria Ivanov când am ajuns pentru prima dată la Chișinău, invitată la Festivalul Internațional de Literatură și Traducere, în cel mai important weekend din septembrie. Dar am cunoscut‑o pe Maria, în prima mea seară la Chișinău, exact așa cum scrie ea în volumul Aici nu ai pe cine te baza: îmbrățișându‑ne și râzând pe stradă, alături de poeta Lena Chilari, moldoveanca stabilită la Cluj, cu care m‑am împrietenit anul trecut la FILIT Iași. A doua zi, de dimineață, am întâlnit‑o pe poeta Tatiana Grosu și am avut un laborator literar la Liceul Teoretic „Ștefan cel Mare”, ghidate de profesoara de limba română Svetlana Popa. Cu Maria și cu Tatiana am petrecut aceste zile dintr‑un anotimp care, de fapt, nici nu există în calendar – unul al literaturii, într‑un Chișinău îmbrăcat în straiele care‑i vin cel mai bine, cele de toamnă.
La FILIT Chișinău – CHILL Edition am fost prezentă prin amabilitatea Institutului Cultural Român și am participat, ca jurnalist cultural, la două dezbateri. La prima dintre ele am discutat despre „Particularitățile jurnalismului cultural”, alături de Diana Popescu, Cătălin Striblea și Péter Demény, în moderarea acestuia din urmă. S‑au ridicat multe întrebări: cum alegi subiectele, când scrii despre ele (la cald, când apar în toată presa, sau după un timp, când se mai sedimentează lucrurile), cum faci ca textul tău să aibă un unghi nou, aparte, cât de importantă este atenția la detalii, cum lupți cu lentoarea dată de print când rețelele sociale oferă informații instantaneu, cum îți adaptezi discursul la online, cum tratezi comentariile negative și ce faci, ca jurnalist, cu propriile opinii despre un eveniment cultural la care ai fost invitat – scrii și când nu‑ți place ce ai găsit? Te legi de lucrurile bune? Îl critici? Promovezi cu prioritate ceea ce‑ți place ție?
Am vorbit și despre importanța documentării, în această lume tot mai grăbită, în care, de multe ori, interviurile se transformă în întrebări care deja s‑au mai pus. Am rămas cu un răspuns neterminat pentru jurnalista Victoria Cușnir, care mărturisea că își pune de multe ori problema rostului – petrece mult timp citind cărțile, în singurătate, apoi invitând scriitorii la dialog, promovând lectura și alte evenimente culturale, până ar putea duce o viață mai liniștită, cu mai mult timp liber, dacă nu ar simți că are această datorie. Mai există un public suficient de numeros, cititor și consumator de cultură? Merită, altfel spus? Începusem să spun că noi, jurnaliștii culturali, trebuie să ne gândim în primul rând nu la câți oameni ne citesc, ci la ce fel de public este acesta. Sunt oameni care ne urmăresc nu pentru poze sau informații pe care le‑ar putea lua de pe un site ori dintr‑un comunicat de presă, ci pentru că au nevoie de o intermediere, de o contextualizare, de o punere sub lupă a produsului cultural. Au nevoie ca tu, ziaristul, să te fi documentat deja și să știi tot ce s‑a scris despre subiect, să prezinți esențialul într‑o formă corectă, concentrată și să completezi imaginea cu detaliile pe care le‑ai observat pentru că ai știut unde să te uiți, cu punctele de vedere ale curatorilor, criticilor, organizatorilor, ale tuturor celor implicați. Numărul celor care ne urmăresc poate fi uneori demoralizator, într‑o lume a conturilor de Instagram cu zeci de mii de urmăritori – eu, de exemplu, în ultimii doi ani de activitate susținută, cu postări și recomandatări din sfera culturală, n‑am reușit să adaug în plus decât o mie de oameni. Dar mă mulțumește gândul că, dintre ei, unii au citit o carte, au urmărit un film, au fost la un spectacol de teatru pentru că am scris eu câte ceva despre ele.
A urmat, în aceeași zi, masa rotundă „Cum vorbim despre literatură”, un atelier dedicat jurnaliștilor și oamenilor implicați în piața de carte din România și Republica Moldova, moderat de Diana Popescu, în care ni s‑au alăturat Maria Ivanov, Ana Mărgineanu, Diana Mihuță, Victoria Cernea, Victoria Cușnir, Alexandru Bordian, Vitalie Ciobanu și Dumitru Crudu. Am vorbit despre importanța și rolul criticii literare, despre jurnaliștii ori influencerii prezenți constant pe rețelele sociale pentru a face recomadări de carte, iar eu am aflat de la Ana Mărgineanu despre #diez, site‑ul care încearcă să vină în sprijinul tinerilor cu informații utile, comentarii de evenimente sociale, dar și cu recomandări culturale. Victoria Cușnir spunea că este greu pentru autorii, ca și pentru muzicienii moldoveni, să fie cunoscuți în România și mi‑am dat seama că eu n‑am făcut niciodată această diferențiere între scriitorii moldoveni și cei români – spuneam că sunt de loc din Chișinău la fel cum aș fi zis că sunt din Cluj sau Iași. Pentru că scriu și eu poezie, am avut ocazia să‑i cunosc și să‑i citesc pe mulți dintre ei, unii stabiliți în România sau în străinătate: Lena Chilari, care face minuni pe scena poetică clujeană, Diana Iepure, cu a ei carte de versuri În rest, viața e frumoasă, care vorbește pe limba tuturor cetățenilor din „Patria borcanelor”, Anda Vahnovan, de care m‑am apropiat tare la FILIT Iași, Moni Stănilă, amfitrioana nopții de poezie de la Chișinău, pe care am cunoscut‑o prin și printre rândurile ei din Ofsaid. Cu poezia Mariei Ivanov, cu cele „două puncte albastre/ paralele/ în cădere liberă” și a Tatianei Grosu, cu t „ca timbrele de pe scrisorile arse”, am făcut cunoștință în cel mai frumos mod cu putință: auzind‑o recitată chiar de poete, la Noaptea Albă a Poeziei. Acum, cărțile lor se odihnesc pe noptiera mea, iar gândurile poetelor se împletesc cu ale mele, când mă lupt cu înstrăinarea și cu indiferența. Mi‑am dat seama cât de importante sunt evenimentele ca FILIT‑ul, unde putem să‑i vedem, să‑i ascultăm, să ni‑i apropiem pe autorii moldoveni, ori ca Bookfest, unde Republica Moldova a fost invitată de onoare în 2024 și, astfel, am putut afla despre autori neștiuți de mine, cum este Valentina Șcerbani.
Puține drumuri au fost mai calde și mai pline decât cel făcut alături de autori, studenți și public iubitor de carte cu Trenul Literaturii, de la Gara Chișinău la Castelul „Mimi”, cel mai vechi castel vinicol din Moldova, fondat încă din 1893, și una dintre cele mai frumoase vinării din lume. La Castelul „Mimi” a avut loc dezbaterea așteptată și necesară „Chișinău – locul perfect de întâlnire dintre Est și Vest”, moderată de Radu Vancu, care i‑a adus împreună pe Arevik Ashkharoyan (Armenia), Lorina Bălteanu (Republica Moldova), Andrei Kurkov (Ucraina), Gaga Lomidze (Georgia) și Piotr Pogorzelski (Polonia). Cu toții, oameni care au trăit, s‑au format, au scris la granița dintre lumi, negociindu‑și mereu acest dorit tărâm al libertății. S‑a vorbit despre cum același mediu și același dușman, pentru țări diferite, duc la aceleași traume și la puncte comune în literatură; despre cum e să nu fii inclusă concret în nicio zonă de pe glob, ca țară, ori să fii catalogat din start ca stat fost sovietic; despre ce se întâmplă când un regim cade și se formează o nouă generație de scriitori, „de Vest”, care începe prin a atinge toate temele interzise până atunci; despre cum e nevoie de timp, chiar dacă libertate există, de a găsi limbajul pentru a vorbi despre noua realitate. Și despre cum singurul drum e cel european, iar scriitorii, a fost de părere Andrei Kurkov, împing țara către Vest mai eficient decât politicienii. A dovedit‑o și rezultatul alegerilor de duminică, 28 septembrie 2025, „ziua astrală a Moldovei”, cum a numit‑o un prieten al meu ziarist, când Moldova a arătat că‑și continuă calea către aderarea la Uniunea Europeană.
Am plecat din Chișinău strângând în suflet nu doar poetele cu care am petrecut zile cu soare filtrat prin miere și nenumărate crizanteme albe, primite de la elevi, ci și fetele‑voluntare FILIT, cele mai multe dintre ele în ultimul an de liceu, care mi‑au încredințat poveștile, bucuriile, temerile lor, cu care am râs atât de mult cum numai într‑un „acasă” o poți face. Nicoleta și Alex ne‑au așteptat la aeroport și ne‑au ținut companie în prima seară, iar draga mea voluntară Dorina, prin care am cunoscut‑o și pe Delia, a fost alături de mine la toate evenimentele și mi‑a amintit mult de Anda din liceu. M‑a impresionat tare când mi‑a mărturisit că a descoperit online o prezentare a primei mele cărți, Camere de hotel, apărută acum zece ani, o carte scrisă la vârsta căutărilor și a întrebărilor, și a dorit să o citească. Am asigurat‑o că volumul meu o va găsi negreșit.
„am să duc/ aceste/ borcane/ goale/ în țara/ din care/ le‑am adus/ pline”, scrie Mihail Vakulovski în prefața cărții Dianei Iepure și aș fi zis că acesta este destinul tuturor celor care au lăsat un „acasă” în urmă. Eu am trecut în Moldova cu toate camerele inimii pline doar cu ecou și m‑am întors cu ele dând pe afară de emoție, frumos și oameni – oameni pe care chiar te poți baza.
