(Fragment)
M‑am tot gândit ce să fac cu ceea ce simt. Cu dorința de a te cuceri pentru a te pune la respect după. Cu toate amintirile. Ce fac cu amintirile? Îți voi scrie pentru a scăpa de tine. Voi scrie, apoi voi șterge totul. Sau, poate, nu. Voi decide la urmă. Voi scrie zilnic până îmi trece. Și când îmi trece, voi șterge tot, mesajele tale, realsurile tâmpite pe care mi le trimiți, la care râd și eu acum ca o tâmpită, te voi șterge de pe retina creierului meu cum aș șterge căcatul lăsat de musculițe și păianjeni și urechelnițe în ungherele din casa mare a bunicii sau cel lăsat de muște pe podul din lambriu din veranda casei, pe care mama mă punea să îl spăl în fiece sâmbătă, sau cel de pe ferestrele, multele ferestre, ale copilăriei mele, toate căcate de muște. Aș vrea să‑mi amintesc într‑o zi de tine cu aceeași greață cu care îmi amintesc de sutele de puncte negre de pe geamuri, pod și/ sau podea. Voi începe curățenia generală cu anularea zilei în care te‑am văzut prima dată. Încă îmi transpiră palmele când rememorez. Era luni, m‑ai sunat la ora 10:00. Aveam ședință. Convocasem profesorii de la Facultatea de Literatură pentru a discuta despre posibilitatea de a lansa o nouă catedră la facultatea noastră – Literatura română contemporană comparată. Îmi doream de mult o colaborare cu Facultatea de Litere de la UAIC Iași, iar prin lansarea acestui curs la noi, la USM, am fi inițiat un proiect transfrontalier de schimb de bune practici, invitând în fiecare semestru câte un profesor de la catedra lor de Literatură. Apoi, aș fi trimis un profesor de la noi la Iași și tot așa. Despre asta discutam, foarte inspirată, în momentul în care m‑ai sunat, foarte insistent. Nu știam cine sună. Am închis. Ai sunat iar, și iar. De vreo trei ori. Apoi mi‑ai dat mesaj. Mi‑ai trimis direct fotografii cu interiorul unui apartament din sectorul Râșcani, prețul, condițiile. Iar într‑un alt mesaj ai scris „Bună ziua. Sună‑mă când poți vorbi”. Atunci am înțeles cine ești. Mi‑a povestit, cu o zi înainte, Elena, directoarea Muzeului de Istorie al Orașului Chișinău, despre tine. Mi‑a zis că ești un tip foarte smart, cu relații, care rezolvă orice problemă, că ești un adevărat profesionist. Cu Elena suntem prietene bune de câțiva ani. Mai exact, de 10, de când am început a preda la USM. Îi spuneam Elenei că aș vrea să vând apartamentul meu de la Durești și să‑mi iau altul, în Chișinău. Ea stă la Ciocana și până am ajuns eu la ea sâmbăta trecută, ei au suflat în lumânări, au mâncat tort și au adormit copilul. Se circulă groaznic, până ies din Durlești îmi scuip sufletul și înjur de toți morții mei și morții ambelor primării. Mereu sunt în întârziere. Mereu pe fugă. Nu știu cum se face, chiar și când mă trezesc la 5:00, tot întârzii la primul curs. Studenții mei s‑au obișnuit cu mine. Cei mai mari fac mișto – îmi trimit câte un mesaj vocal de grup: „Doamna Profesor, după un sfert de oră să știți că plecăm. Vă pupăm, pa‑pa”. Cei din primul an nu‑și permit (deocamdată!), dar curând îmi vor face și ei zilele amare. Află de la anul II, III și încep și bobocii. Apoi, dată fiind distanța, atunci când vin studenții mei să mă ureze de Anul Nou, mă simt obligată să îi poftesc în casă, să le dau un ceai ca să se încălzească, că doar n‑or fi bătut atâta drum pentru câteva sute de lei și un colac. Iar dacă voi fi la Chișinău, mă eliberez de încă o povară morală. Numai că eu îs pricepută rău la smiorcăit, pot să mă vaiet cu orele, dar nu mișc un deget ca să schimb situația. Oricum, lucrurile se rezolvă de la sine. Mai devreme sau mai târziu. Așa a fost și cu apartamentul. Mă sună într‑o zi Elena și îmi zice: „Uite cum te spionează universul. Te‑ai niorlăit că vrei să pleci de la Durlești și iată oportunitatea. Un fost coleg de‑al meu de facultate a venit la mine la muzeu, a văzut postarea mea de pe Facebook despre expoziția O casă vie, dedicată aniversării a 100 de ani ai casei familiei Sainciuc și Rusu‑Ciobanu, și‑a venit. De când îl știu îi plac casele vechi. Mi s‑a lăudat că și‑a deschis o agenție imobiliară, după ce el însuși a fost agent imobiliar timp de patru ani. I‑am și dat numărul de telefon și i‑am zis ce regiuni te interesează”. Am fost atât de surprinsă să aud că un fost agent imobiliar vizitează expoziții de artă, urmărește pagina de Facebook a muzeului, încât am cerut și alte detalii despre tine. Elena mi‑a zis că ești foarte frumos, carismatic, asculți muzică bună, că îți place pianistul francez Richard Clayderman și că, în 2023, când Clayderman a cântat la Botoșani la Festivalul Instituțiilor de Cultură, ai fost printre primii care a luat bilet la concert. „Îl cheamă Grișa”, mi‑a zis ea scurt. Blanc. Cum Grișa? Cum poți să fii frumos, inteligent, să îl asculți pe Clayderman și să te cheme Grișa? Credeam că glumește. Întreb pentru precizie: „Ai zic Grișa?” Da, da. Grișa. Grișa Gălușneac. Buuun. Mi‑am zis că n‑are a face. Cel mai probabil, n‑am avut eu în viața asta vreo experiență notabilă cu un Grișa. Poate, dacă cunoșteam vreun literat Grișa, nu‑mi părea straniu. Vreun Grișa Gălușnescu, de exemplu. Vreun pictor expresionist. Sau vreun poet pașoptist. Sau măcar un rezoluționar, ceva. Cam astea îmi eram gândurile când am auzit despre tine. Nu știu de ce, dar mi‑a fost interesant să fac o căutare pe Facebook sau Instagram să văd cum arăți, dacă ai vreo poză cu o femeie care să fie, poate, iubita ta, soția ta sau, poate, poate (!) sora ta. De fiecare dacă când fac cunoștință cu vreun cercetător științific care manifestă interes față de mine pe la colocviile și conferințele la care particip, mai ales la cele din România, îi identific pe Facbook (că ăștia serioși nu stau pe Insta sau TikTok, doar pe colo, pe Facebook, Linkedin, Twitter) și vânez fotografiile în care apar cu doamne. Imediat cum dau de una, nu le accept cererea în prietenie. Le accept doar pe cele unde nu mi‑e clar în ce raport e domnul cu doamna din fotografie. În speranța că poate e totuși sora sau cumătra, îl las pe câte unul din ăștia cu biografia neclară să‑mi populeze spațiul virtual cu prezența. Și‑ncepe: like‑uri și felicitări kitschioase de 8 martie, 1 septembrie – „cu un nou început” –, aniversarea mea, de Crăciun și/sau Paști. Unii se opresc din trimis flori sclipicioase pe messenger după prima sărbătoare. Nu toți împlinesc ciclul. Ei, cu tine, Grișuța, n‑a fost așa. Pentru că nu m‑ai interesat. Nimic decât surprindere nu am simțit la gândul că iată, s‑ar putea să cunosc un bărbat sensibil, care activează într‑un domeniu în care nu prea ai ce face cu sensibilitatea. Bun. Mi‑ai scris atunci să te sun. Am văzut. Ți‑am dat cu seen. Am continuat ședința. Era mult prea important subiectul.
„Stimați colegi, am revenit eu, cauza e mai mult decât nobilă. Imaginați‑vă că în istoria catedrei noastre nu există astfel de experiențe. Vă dați seama că vom fi niște înainte‑mergători cu toții dacă vom pune astăzi umărul la bazele unui proiect de o asemenea amploare. Vom fi asemenea pașoptiștilor. Ei au promovat ideea unirii tuturor românilor într‑un singur stat, iar noi ne vom aduna într‑o singură catedră. Vom fi ceea ce au fost dadaiștii pentru postmoderniști, dacă vreți. Niște deschizători de drumuri. Gestul nostru va fi asemănător Podului de Flori din anii ’90. La mai bine de două decenii, într‑un plin război hibrid în țară, cu război la graniță, când se vrea muțirea celor care își recunosc identitatea românească, muțirea celor care susțin vectorul european al țării, noi, cei de la Facultatea de Litere, deschidem un nou departament – cel de Literatură română contemporană comparata”. Dacă m‑ai fi văzut, mă’ Grișa, cât de înflăcărată eram, cum gesticulam cu mâna dreaptă. Stânga o țineam sus, de parcă aș fi ținut steagul sau focul haric. Și‑aș fi continuat cu râvnă și zvâc crescând dacă nu m‑ar fi întrerupt domnul profesor de hermeneutică, Constantin Ivanov. Ăsta are mereu ceva de întrebat, ceva de concretizat. Tot timpul ceva nu îi e clar până la capăt. Întreabă: „Comparată cu ce?” Ăsta a fost momentul în care mi‑a căzut drapelul din mână și m‑am dezumflat: „Cu ce? Cu ce? Găsim noi cu ce. O comparăm cu ea însăși la urma urmei!” Citeam pe mutrișoara domnului profesor că nu‑i clarificat până la capăt, dar mă uitam în altă parte. Am aruncat privirea spre doamna profesor de lingvistică, doamna Florea, ea mereu dă din cap afirmativ la tot ce spun și îmi dă curaj. Când m‑am uitat la ea, am înțeles că speech‑ul la care lucrasem în noaptea de dinainte, până pe la 2 dimineața, a ajuns la cel puțin un om exact așa cum îmi imaginam eu. Într‑un final, colegii m‑au aplaudat. Au zis „da, vă susținem”. Normal. Cum să nu? Ar putea să nu susțină o doamnă decan aleasă pentru al doilea mandat?
(Continuare în numărul următor)
