Radu Vancu: „Vom învăța să ne construim libertatea, să ne‑o apărăm”
Nu este prima oară când veniți în Moldova, ați mai participat la Zilele Literaturii Române la Chișinău și chiar ați publicat o carte de poeme, Monstrul fericit, la o editură de la noi. Ce ați regăsit în Chișinăul de acum și ce s‑a schimbat între timp?
E a patra oară când vin în Chișinău. Prima dată – în 2009, apoi în 2013, 2017 și acum. De fiecare dată am găsit niște schimbări în bine. Pentru mine Chișinăul e tot mai european într‑un sens decisiv – ai senzația că ești într‑o capitală europeană, de oriunde din zona asta a lumii, în care poți să stai la cafea, să asculți muzică pariziană, e foarte multă verdeață, în jurul tău sunt oameni care te binedispun și care mi se pare că citesc mai mult decât în România. Nu știu cifrele, nu știu barometrele de lectură de aici, dar la toate întâlnirile pe care le‑am avut, și liceenii, și copiii mai mici, și studenții, și publicul larg de carte mi s‑au părut mai informați, mai branșați, mai reactivi la carte decât în România.
Se știe că orice comparație șchioapătă și totuși v‑aș ruga să le puneți în ecuație – Zilele Literaturii Române la Chișinău cu Poets in Transylvania, festivalul pe care‑l organizați la Sibiu.
La festivalurile pe care le frecventez în România – și cel pe care îl fac eu la Sibiu, Poets in Transylvania, dar și cele de la Iași sau Bistrița – vin, prin natura lucrurilor, oameni care citesc, acolo e un public deja selectat. Mă gândesc la oameni, la publicul general cititor din România, care e, din păcate, foarte inconsistent, acesta e cuvântul exact. Dacă cifrele din barometrele din cultură sunt adevărate – și tind să cred că sunt –, atunci e o țară europeană în care se citește cel mai puțin, iar aceasta e realmente deprimant. E foarte mult de lucru în România – eu văd aceasta ca pe una dintre temele generației mele.
Vorbind de public în general, s‑ar zice că cel de la noi e mai reactiv la carte, pe când cel din România pare mai liber în exprimare, nu‑i așa?
Exprimarea liberă se învață, e și ceva ce ți se dă, dar e și ceva ce iei, ce îți asumi. Ești atât de liber, cât îți permiți să fii. Și cred că în zona asta a lumii, tocmai pentru că am avut de trecut prin totalitarisme atât de grele și apoi prin tranziții atât de toxice, e natural, într‑o primă fază, să ne temem să ne exprimăm liber. Românii sunt o nație foarte vorbăreață în general, dar care se teme să se exprime în spațiul public foarte adesea și înțeleg că aceasta e situația și în Republica Moldova. Nu cred însă că trebuie să ne îngrijoreze, vom învăța să ne construim libertatea, să ne‑o apărăm. Mie îmi dă speranță ce s‑a întâmplat în România între 2012 și 2020 – a fost aproape un deceniu de proteste de stradă, de reacții neîntrerupte pe diverse teme: ecologice – legate de intenția de exploatare minieră la Roșia Montană, o exploatare cu cianuri; pe teme care țineau de sănătatea publică și de corupție, cum a fost la Colectiv. Atunci au ars oamenii de vii într‑un club din București, iar statul român, pe lângă faptul că a fost atât de corupt, încât a lăsat acel club să funcționeze, fără să aibă siguranța sanitară necesară, nu a permis externarea arșilor către spitale din Europa, unde ar fi putut fi salvați, susținând că avem noi destule în România pentru a‑i trata. Au fost proteste, apoi, împotriva omului care conducea Partidul Social Democrat, Liviu Dragnea, care voia să modifice legile justiției, pentru că el însuși era culpabil de un gest care l‑ar fi putut duce la închisoare. Dacă ieșea planul lui Liviu Dragnea, ar fi rezultat un set de legi prin care politicienii corupți deveneau, practic, intangibili. Asta ar fi fost, evident, eșecul total al statului și m‑a bucurat faptul că românii au protestat neîntrerupt din 2012 până în 2020 față de problemele astea. La Sibiu, de pildă, am avut împotriva lui Liviu Dragnea un protest tăcut zilnic, la ora 12:00. Ne întâlneam în centrul Sibiului, în fața sediului partidului și, în tăcere, ne uitam la ferestrele dincolo de care se ascundeau ei. Mesajul nostru implicit era: „Vă vedem, nu vă puteți ascunde de noi, puteți sta dincolo de ziduri groase, puteți crede că vă faceți corupția ascunși, departe de ochii lumii, dar noi vă vedem și nu vă lăsăm să scăpați”. A durat 669 de zile la rând, până când Liviu Dragnea a intrat în închisoare. Deci, faptul că a putut fi un protest atât de lung în România mie mi‑a dat speranță și certitudinea faptului că învățăm democrația, că învățăm libera exprimare.
Dar mai este mult până la francezi, care sunt lideri la capitolul proteste…
Mie mi se pare uneori că ei exagerează, dar asta, poate, e doar părerea mea, că o fac uneori pe teme frivole. Nu pot să nu mă gândesc că în 1968, de exemplu, în Praga se protesta sub tancurile sovietice, iar la Paris – având o simpatie pronunțată pentru comunism. Numai unele dintre ele sunt cu adevărat despre libertate. Învățăm toți împreună democrația. Există o scriitoare și jurnalistă turcă pe care o admir mult, Aslı Erdoğan, care are un articol (ce a dat și titlul unei cărți) intitulat Libertatea este un cuvânt care nu poate să tacă. Eu cred că asta învățăm noi împreună acum: învățăm să nu tăcem împreună, învățăm că uneori e imposibil să taci. Cred că și în Moldova, și în România învățăm tot mai eficient lucrul acesta.
Ce anume vă face să credeți acest lucru?
Încrederea mea mare în Moldova vine din faptul că garnitura de politicieni care e la putere acum este net superioară garniturii de politicieni care e la putere în România. Am mai spus asta, pentru că e o evidență, nu e vorba numai de Maia Sandu, de o comparație între Maia Sandu și Klaus Iohannis, în care pentru mine e evident că politicianul superior din toate punctele de vedere este doamna Sandu. E vorba de o comparație generală, între clasa politică la putere acum în Moldova, educată în Occident, care și‑a scris singură cărțile, și‑a făcut filmele – că unii sunt regizori –, și clasa politică la putere în România, care e plagiatoare, coruptă, foarte inconsistentă intelectual, moral, uman. Asta trebuie să se schimbe cât mai repede, pentru că dacă nu, atunci România pierde un tren istoric – nu decisiv, dar unul important.
E chiar momentul să vă întreb: care‑i rolul literaturii în toată povestea aceasta?
Literatura are, și ea, rolul ei, pentru că e despre cuvinte, despre aceste cuvinte care nu pot să tacă, despre cuvintele care se încăpățânează să spună adevărul, când totul în jur e minciună metastazată. Există un filozof polonez, Leszek Kołakowski, care a scris poate cea mai cuprinzătoare istorie a comunismelor planetei – Main Currents of Marxism –, în care ajunge la această concluzie, pe care o formulează chiar așa: „Minciuna este sufletul nemuritor al comunismului”. Eu cred că minciuna e sufletul nemuritor al tuturor totalitarismelor, iliberalismelor, al tuturor regimurilor pentru care nu oamenii concreți sunt importanți, ci pur și simplu clica de la putere. Așa că a păstra cuvintele curate, a păstra cuvintele pline de adevăr într‑o lume a minciunii e un lucru pe care îl poți învăța foarte eficient de la literatură și de la scriitori.
Aveți numeroși prieteni la Chișinău, vă bucurați de aprecierea congenerilor și sigur sunteți foarte popular printre tinerii scriitori din Republica Moldova. Cum îi vedeți pe aceștia?
Cred că aș vorbi mai bine despre literatura moldovenească de după ’90 – îi spun moldovenească, deși e tot română –, pentru că mi‑e greu să trag o linie și să spun cine e tânăr și cine nu. În convențiile Uniunii Europene, toate programele pentru tineri sunt până la 35 de ani – după, ai încetat să mai fii tânăr. Eu n‑aș fi atât de crud, precum birocrații europeni, aș include la tineri oameni care au 50‑60 de ani. Mie mi se părea foarte tânăr la peste o sută de ani Mihai Șora, filozoful român car a murit anul acesta, la 106 ani și jumătate. Era foarte tânăr în gesturi, era tot timpul pe străzi, la proteste, scria zilnic pe Facebook texte absolut admirabile, desena minunat, era o conștiință foarte tânără și foarte reactivă. Iată de ce aș vorbi despre literatura din Republica Moldova după ’90, care mie mi se pare că a fost mai obraznică, mai afurisită, într‑un fel mai liberă decât literatura română.
De ce afurisită? Ce vrea să spună afurisită în acest context?
Acest cuvânt mă duce cu gândul la ce a scris Pesola: „Poezia este marele indisciplinator”. Asta înseamnă că literatura e ceva ce te învață să fii indisciplinat, să ieși din rând, să vorbești neîntrebat, să provoci, să iriți, să fluieri în biserică. Arta, în general, nu doar literatura, aceasta te învață, e un indisciplinator, este sălbatică, este afurisită în sensul acesta. Antropologul francez Lévi‑Strauss avea o carte numită Gândirea sălbatică – așa trebuie să fie arta și gândirea reale: afurisite, sălbatice, cu unghiile netăiate, cu colți lungi. Sigur, în același timp, arta pansează, mângâie, uneori încearcă să fie vindecătoare, măcar anesteziază dacă nu reușește chiar să vindece. Arta trebuie să fie amândouă – să fie simultan și ceva sălbatic și afurisit, și ceva tandru și mângâietor, abia atunci e cu adevărat artă. După ’90 și‑au luat mai multe libertăți de limbaj poeții și prozatorii din Republica Moldova. Limba română oficială e o limbă foarte ipocrită, pentru că e foarte pudică. Se înjură foarte mult pe stradă, dar dacă deschizi DEX‑ul vei constata că în limba română nu există nicio înjurătură. Acest lucru e neprofesionist, în primul rând. Dacă te vei uita în dicționarul limbii engleze (Longman) sau în cele ale limbii franceze (Larousse, Le Robert), în cel al limbii germane (Duden), în toate dicționarele importante găsești toate înjurăturile, și nu doar cele de astăzi, ci și unele de acum un secol, de acum două secole.
Dar – nu‑i așa? – dacă includem înjurăturile în dicționare, copiii ar putea să le folosească mai frecvent, făcând trimitere la DEX…
Foarte bine, avem dreptul să le folosim în viața noastră publică. N‑ai voie să‑l folosești la ore, așa cum n‑ai voie să faci pipi în clasă, să zicem, nu ai voie să înjuri, sunt niște reguli de bună purtare între noi, dar într‑un dicționar, care este un instrument de lucru ce oglindește toată istoria unei limbi, e obligatoriu să ai și aceste cuvinte. Scriitorii au înjurat întotdeauna – vedeți textele lui Petronius, Catullus, Sappho, sărind până la Dante, Rabelais, Chaucer, Shakespeare și venind la ai noștri, la Eminescu sau la Creangă, care are o poveste pornografică minunată ca literatură. Eminescu n‑a scris așa serios pornografic, el doar se distra cu prietenii, scriind niște catrene în care apar cuvintele acestea.
Să revenim la tinerii scriitori din Republica Moldova, unii lansați în cadrul Zilelor Literaturii Române la Chișinău.
În literatura aceasta foarte pudică, de limba română, au explodat deodată oameni care foloseau toate cuvintele din dicționar. Amândoi frații Vakulovski, tânărul Baștovoi, care era atunci un scriitor foarte bun, opusul spiritului fundamentalist pe care‑l ilustrează acum, Iulian Fruntașu, Dumitru Crudu – oameni care veneau cu o înnoire a limbajului și cu o libertate de expresie extraordinară, de la care noi, scriitorii din partea cealaltă a Prutului, am înțeles că avem de învățat și am învățat. Unii s‑au scandalizat, alții s‑au iritat, au spus că aceștia nu sunt scriitori serioși, dar reacțiile acestea sunt normale. Proza era la fel – cea a fraților Vakulovski și cea a lui Dumitru Crudu (pentru că el e și poet, și prozator) –, foarte liberă. Acum, în anii din urmă, mă gândesc la prozatori formidabili precum Tatiana Țîbuleac sau Oleg Serebrian, care scriu o literatură de o consistență care place și în Occident foarte mult. Țîbuleac vinde enorm în Europa, în America de Sud, în țările de limba spaniolă. Serebrian, care a fost nominalizat la Premiul Uniunii Europene pentru Literatură, are teme europene, are lumea asta a Estului Europei foarte bogată și care în contextul celui de‑Al Doilea Război Mondial a fost foarte semnificativă și foarte afectată. Poveștile lui despre această lume le vorbesc direct europenilor, sunt temele lor, sunt viețile lor. Evident că războiul în care suntem cu toții implicați, cel din Ucraina, nu face decât să adauge interesului pe care o astfel de literatură o trezește în Occident. În partea asta a Prutului mi se pare că a fost mai multă libertate decât în partea cealaltă și de asta pe mine m‑a revoltat o propoziție foarte nedreaptă, din 2008, a marelui critic literar Nicolae Manolescu, care în Istoria Critică a Literaturii Române spune că nu s‑a întâmplat nimic semnificativ după ’90 în literatura moldovenească, pe care o numește retardată. Lucrul acesta mi se pare și fals, și revoltător, și am scris despre asta încă de atunci: dimpotrivă, e o literatură plină de curaj, plină de adevăr și care dă seama din plin despre umanul din partea asta a lumii, care a trecut printr‑o istorie complicată, trece încă printr‑o istorie complicată și are încă atât de multe de spus lumii întregi, nu doar României. Mă bucur că are succesul acesta internațional, care sper să nu fie doar o explozie de moment, ci să fie ceva constant, pe termen lung, care să tragă după el și alți scriitori, cum s‑a întâmplat în România.
În România post‑decembristă, cine a fost pe post de locomotivă?
Pentru România a fost o mare șansă Mircea Cărtărescu, a tras după el o grămadă de scriitori români. Institutul Cultural Român, când s‑a înființat sub Horia Roman Patapievici, a folosit puținele personalități artistice deja internaționale pe care le aveam și care puteau fi niște locomotive. Nu era sigur că o să fie, dar trebuia să încerci să le folosești. Îl aveai în literatură pe Cărtărescu, care avea vreo 25 de cărți traduse deja, și îl aveai în artele vizuale pe Dan Perjovschi, care era deja o celebritate, și el, internațională. Cei doi au avut generozitatea de a răspunde ofertei Institutului Cultural Roman și cumva pentru literatura română totul a funcționat spre bine.
Tradițional, la fiecare ediție a festivalului, o componentă importantă a Zilelor Literaturii Române la Chișinău este „Întâlnirile Lyceum”. Care este, în opinia dvs., impactul unor asemenea întâlniri?
Sunt esențiale întâlnirile, mai ales la vârsta liceului, cu scriitorii. Îmi aduc aminte ceva ce a scris minunatul scriitor argentinian Borges: „Cel mai greu lucru din lume este să discuți despre literatură cu doi adolescenți inteligenți”. Ei au mereu întrebările radicale, pe viață și pe moarte, despre literatură: ce poate face pentru mine, poate salva literatura ceva, poate vindeca ceva, există cu adevărat o frumusețe a literaturii, cum poate literatura să concureze cu filmul? E foarte greu să răspunzi la lucruri esențiale, radicale și directe, dar tocmai de asta e atât de important. Eu când eram în liceu n‑am văzut un scriitor în Sibiu, abia când eram student am văzut pentru prima dată un scriitor în carne și oase, și nu‑mi venea să cred că există oameni care scriu literatură și se pot plimba pe stradă. Am și avut norocul să întâlnesc un uriaș scriitor cum era Mircea Ivănescu, care m‑a și acceptat ca prieten până la urmă.
S‑ar putea ca, pentru acești adolescenți, să fiți chiar dvs. un asemenea far. Ați scris despre întâlnirea cu Mircea Ivănescu din 1997, pe scările Facultății de Litere din Sibiu: „Aici a început pentru mine literatura”. Au mai fost și altele, cu un asemenea impact?
Ar fi o grandomanie din partea mea să mă compar cu Ivănescu. Pentru mine au fost esențiale două întâlniri: una care s‑a produs târziu fizic – dar s‑a produs în citit –, cu Cărtărescu, pe care l‑am citit când eram în clasa a XI‑a, și cea din anul I de facultate, care s‑a produs cu Ivănescu. Cei doi Mircea ai literaturii mele române. Când am citit într‑a XI‑a Nostalgia, am înțeles pentru prima dată că literatura e mai mult de‑ cât literatură, e ceva care reflectă lumea până în granulația ei intimă, dar trece în același timp dincolo de ea. În anul întâi de facultate, când l‑am întâlnit pe Ivănescu, am văzut cum te poate transforma literatura, am văzut un om făcut cu adevărat bun de literatura lui. După ce l‑am cunoscut, am știut că spre asta trebuie să tind și eu. A fost și este un model absolut pentru mine, în scris și în existență. Pentru mine, transformarea pe care a adus‑o Ivănescu în poezie e următoarea: el este primul poet român care vorbește sistematic despre omul concret în poezie, despre omul obișnuit, care stă într‑un local, bea un pahar de vodcă, citește o carte, ia notițe și, deși nu face aparent nimic în exterior, de fapt, în interiorul lui e un cataclism enorm. Noi toți trecem prin asta, noi toți știm că putem să stăm pe o terasă într‑o zi superbă, să ne bem cafeaua, dar de fapt să nu fim OK în viața noastră, deși totul în jur pare superb. E posibil și invers – în jur totul poate să se prăbușească, dar noi să fim foarte luminoși pe interior. Ivănescu despre lucrurile astea vorbește, despre omul acesta, care traversează situații existențiale și în care literatura, muzica rimează cu situațiile lui existențiale. Dacă e să ne gândim la marii poeți, în primul rând la Nichita Stănescu – el vorbea și scria despre îngeri, despre necuvinte, despre ieșirea din lume. Ivănescu era exact opusul, el voia o poezie în care omul concret să fie reprezentat cu toate ale lui, cu viața lui, așa măruntă, cum e ea. Eu îi iubesc pe ambii, sunt amândoi foarte mari, dar felul meu de a scrie și de a înțelege literatura se leagă mai degrabă de a lui Ivănescu. Din anii ’60 încoace, literatura română a fost influențată mai mult de Ivănescu decât de Nichita Stănescu.
Ați spus că au fost esențiale două întâlniri, cu cei doi Mircea, Ivănescu și Cărtărescu. Iertați‑mi insistența cu care vă rog să‑mi vorbiți despre o a treia întâlnire – cea cu Sebastian, fiul dvs.
Sigur că Sebastian este ființa centrală a vieții mele, dar asta e un clișeu, pentru toți părinții copiii sunt ființele centrale ale vieții lor. Înainte să se nască Sebastian, eu mi‑am propus să nu scriu despre el. Erau niște poeți în generația mea pe care îi admiram foarte tare – în primul rând, Dan Coman, care scrisese o carte despre fetița lui, Mara: Dicționarul Mara (ghidul tatălui: 0-2 ani). Mi‑am spus că nu mai am ce să fac eu aici, teritoriul e pârjolit, e ars. Sebastian s‑a născut pe 15 mai 2009, iar pe 15 iulie, când împlinea două luni, fără să‑mi propun asta, m‑am trezit scriind poeme pe un blog, din care a rezultat o carte: Sebastian în vis. Nu știu dacă e cartea la care țin cel mai mult. E cartea cea mai diferită de orice am scris, e cea mai particulară. De altfel, Mușina a fost cel care mi‑a telefonat și mi‑a spus despre Sebastian în vis că e o carte, nu un blog, și mi‑a cerut‑o pentru colecția lui de poezie NEO, de la Tracus Arte, pe care o îngrijea el atunci. După ce se născuse Sebastian, am citit, într‑o carte de popularizare a neuroștiințelor, ceva care m‑a marcat. S‑a descoperit că neuronii oglindă folosiți în copilărie la maturitate nu se distrug, ci sunt folosiți la generarea senzațiilor paranormale, mistice. Copilăria era asociată cu acești neuroni specializați în pulsiunea sacrului. Copilăria este o vârstă sacră și mă bucura că era dovedit inclusiv neurologic. Pentru mine a fost limpede, când s‑a născut Sebastian, că asta se întâmplă – copilul e o fundă care face ca totul să se intersecteze. Sebastian a intersectat lumile, el nu l‑a cunoscut pe tatăl meu, care s‑a sinucis în 1997, când aveam 19 ani, dar pentru mine ei se cunosc, eu am dialog continuu cu amândoi. Pentru mine e aproape irațional faptul că ei coexistă în planuri diferite ale realității. Sunt sigur că asta ni se întâmplă tuturor. Noi, în ierarhiile noastre sufletești, păstrăm ființele indiferent de timpul în care intervin ele în viețile noastre și aceste ființe comunică între ele. Literatura e un mediu foarte bun să faci asta. În cartea Sebastian în vis i‑am făcut pe tata și pe Sebastian să se întâlnească undeva în parcul „Sub Arini” din Sibiu. Acesta e un lucru foarte prețios pe care ți‑l aduce literatura – un scurtcircuit pe care‑l poate produce cauzalității simple a realității exterioare și faptul că poate să pună în simultaneitate cauze și efecte care există în timp și spații diferite. E una dintre minunile literaturii.
La ce folosește scrisul? Cum ne ajută, ce ne învață?
Nu sunt sigur dacă scrisul te învață ceva pe care să‑l poți pune într‑o propoziție. În primul rând, scrisul îți procură plăcere. Îți place să scrii, pentru că altfel n‑ai mai face asta, n‑ai mai închide ușa aia simbolică după tine și nu te‑ai mai strădui să produci frumusețe, adevăr. Ce știu sigur e că atunci când nu scriu sunt mai arțăgos, mai ciufut și mai neplăcut decât sunt de obicei, am nevoie să scriu ca să pot fi cât de cât suportabil. Un lucru pe care l‑am învățat, cu surprindere, despre mine a fost când am început să țin un jurnal. Nu l‑am recitit, dar mental încerc să‑mi dau seama cam cum arată și mi se pare că figura care se desprinde din jurnal nu seamănă cu ceea ce credeam eu despre mine, adică acolo e cineva mai fundamentalist în literatură decât sunt eu, cu o credință mai mistică în literatură decât mi se părea mie că am. Jurnalul e o sumă de vârfuri de intensitate ale vieții mele și poate că e normal să iasă cineva mai febricitat, mai epileptic decât sunt eu cu adevărat, cineva care e într‑un fel de criză epileptică perpetuă în care vede aura policoloră a lumii. Poate că asta te învață scrisul. Eu cred că literatura intensifică și surprinde vârfurile de intensitate și poate că te învață că tu însuți ești, de fapt, mai intens decât credeai. Deși eu știu sigur despre mine că sunt un ardelean bleg și destul de năuc, poate că sunt uneori mai intens decât mi se pare mie și pentru asta îi sunt recunoscător scrisului, sau poate să fie doar o iluzie pe care ți‑o dă, te face să crezi că ești mai grozav decât ești, e ca o oglindă care te avantajează. În orice caz, ce te învață (și asta sunt sigur că te învață) e că atunci când lumea e nasoală în jurul tău și ți se pare că nu mai există frumusețe, de fapt, frumusețea există acolo, undeva, și te așteaptă să o descoperi, să o excavezi, să o aduci la suprafață. Scrisul e un bun excavator de frumusețe.
Literatura trebuie să fie neapărat frumoasă? Ce înseamnă frumusețea în acest caz?
Eu cred că frumusețea își are locul în literatură și în artă, în general, dar prin frumusețe nu înțeleg ceva estetizant. În sensul convențional al cuvântului frumos, artele nu sunt frumoase. Ce e frumos în Oedip, ce e frumos în tragediile grecești, care sunt îngrozitoare, ce e frumos în aproape toată literatura și toată arta, dacă o iei la bani mărunți, care descrie tragedii, catastrofe, descrie atâta moarte și atâta suferință? Eu prin frumusețe înțeleg aceste vârfuri de intensitate ale umanului, care țin și de partea noastră îngrozitoare și cutremurătoare, și de partea noastră foarte luminoasă. Abia asta e frumusețe pentru mine și abia asta se poate numi artă, cea care se ocupă și de suferință, și de moarte, și de durere, dar și de ceea ce te ajută să treci dincolo de durere, dincolo de suferință și uneori dincolo de moarte.
Îmi puteți da și un exemplu?
Am tot dat exemplul poetului maghiar evreu Miklós Radnóti, ucis de naziști, aruncat într‑o groapă comună. Îl găsește soția lui (Fanni Gyarmati) peste un an și jumătate și găsește și acel carnețel cu poeme în buzunar, dintre care jumătate sunt poeme extraordinare adresate ei, iar cealaltă jumătate sunt despre viața din lagăr. Eu nu‑mi dau seama dacă este o poveste luminoasă sau întunecată. E o poveste și despre oroare, despre o oroare care s‑a numit nazism, despre o oroare care s‑a numit asasinate în masă, groapă comună, dar e și despre dragostea care învinge literalmente moartea. Asta înțeleg eu frumusețe, acest hibrid, acest melanj între lucruri teribile, între catastrofe personale sau istorice și posibilitatea de a le depăși. Iubesc enorm poezia lui Radnóti, dar pentru mine adevăratul erou al acestei povești e Fanni, soția lui. Fără ea literatura nu și‑ar fi găsit sensul, carnețelul acela ar fi rămas îngropat pentru totdeauna și ar fi putrezit acolo în pământ, alături de corpul lui, care putrezise deja. Fără dragostea lor extraordinară – pentru că în dragoste e nevoie de doi –, literatura nu și‑ar fi găsit cu adevărat sensul.
(Continuare în numărul următor)
