(Continuarea interviului din numărul 25)
„Era un om care părea că ar fi trăit o viață lungă, era înțelept.”
În fond, poetul e un traducător de suferințe. Se referă și la mine, care am tăcut o perioadă. Am scris, dar nu publicam. Am scris mult mai mult decât am publicat și sunt poezii pe care cred că nu le voi publica vreodată. Replierile din perioada sovietică au avut și o altă cauză: boala lui Leonard. Până la Leonard m‑am mai îndrăgostit, cine nu se îndrăgostește, dar a fost ceva trecător. El însă e omul la care am ținut foarte mult. El era foarte bolnav și de aceea poate că nu m‑am bucurat de apariția cărții mele, aveam tristețea aceasta că Leonard e bolnav. Lucram la editură, dar am lăsat serviciul, el era student la Moscova și acolo a fost internat. Leonard ieșise din spital și a venit la sărbătorile din mai acasă. Citise un poem al meu, Și scrisorile…, care i‑a plăcut foarte mult. A aflat de la sora lui, Leonida (Lari) – lucram împreună cu ea – unde mă aflu și s‑a dus la Costești (Ialoveni). Eu, între timp, urcasem în alt autobuz, înspre Chișinău. Cum nu m‑a găsit, a întrebat de trecători și așa a aflat că aș putea fi la editură, unde m‑a și găsit. Nu m‑am îndrăgostit în aceeași secundă. După ce am stat de vorbă mai mult timp, mi‑a plăcut cum gândește, în primul rând, și scria foarte frumos! Îmi amintesc că atunci când l‑am văzut prima dată era foarte palid și m‑a uimit, chiar am rămas șocată, dar m‑am deprins, pe urmă, nu mai observam lucrul acesta. Cum spuneam, am plecat la el, la Moscova, și nu am putut să scriu. N‑am scris decât poezie minoră în acea perioadă, nu mi‑a plăcut ce scriam atunci. Eram foarte tristă. Am stat cu el la spital, pentru că i‑au transplantat un rinichi. Dacă nu m‑aș fi dus, ar fi murit chiar în primele zile. Medicul cu care vorbisem la telefon mi‑a spus că dacă nu‑l iau la dializă, va muri imediat. În acea perioadă s‑au găsit și oameni rezonabili, vorbesc de șefa mea, care, când m‑a văzut plângând, mi‑a făcut program special, mi se dădea să lucrez de acasă, mi se dădeau câteva zile libere, 3‑4, să plec la Moscova. Mi‑au păstrat chiar și locul de muncă timp de două luni. Nu aveam bani – m‑am dus la „Cultura” și, deși nu apăruse ziarul, mi‑au dat onorariul, m‑am dus la Uniune (în două săptămâni trebuia să plec la o conferință unională, la Moscova) și mi‑au plătit deplasarea în avans. De le serviciu am luat niște bani atunci. Cam așa a fost. Printre cele mai frumoase amintiri cu Leonard sunt plimbările noastre la Valea Morilor. Am fost și la mare, la Balabanovka, pe care au bombardat‑o încă anul trecut. A fost frumos la mare și discuțiile cu Leonard erau foarte interesante, el știa foarte multe lucruri. Era un om care părea că ar fi trăit o viață lungă, era înțelept. Trata viața ca un om în vârstă, cu experiență. Avea un fel al lui de a intra în pielea altcuiva. A fost un autodidact inițial, a stat la biblioteca națională și a citit foarte mult. Avea deja manuscrisul, unul foarte bun, de poezii, romanul Nea Nae și alte fragmente de roman. Asta a fost misiunea lui.
Cel mai mult, în viață, m‑au marcat trei evenimente: faptul că n‑a fost tata acasă – co‑ pilă fiind, plângeam nopțile și îl așteptam pe Făt‑Frumos să vină, să‑l aducă pe tata acasă –, o duceam foarte greu, în sărăcie, dar lipsa lui a fost cea mai grea; moartea lui Leonard m‑a marcat și… moartea copiilor mei. Iată de ce am multe poezii despre moarte. Dacă era puterea sovietică, nu mi le‑ar fi publicat nimeni, probabil. Poate chiar nici nu le‑aș fi scris. Odată cu destrămarea Uniunii am scris ce‑am vrut, asta așteptam. Au fost timpuri grele și după destrămare, până ne‑am revenit, dar a fost o bucurie. Poți să vorbești, să spui tot ce vrei acum.
E greu să fii femeie și poet în același timp. Pe umerii femeii stau toate: casa, mâncarea – tot ce a ținut de casă am dus pe umerii mei întotdeauna – și apoi trebuie să naști, să stai în spital, cum am stat eu… Probabil, e greu. Depinde și cât de tare e poetul din tine. Eu cred că am fost mai slabă. Poeților, de regulă, soțiile le creează toate condițiile, ei nu prea au grijile acestea. Mie nu mi le‑a creat nimeni.
Nu mă consider un poet de succes – mai degrabă au succes romancierii, opera cărora e tradusă în multe limbi, în tiraje mari –, dar mă bucur atunci când mi se spune că poezia mea place. Mă mai bucur că am apărut într‑o revistă din Canada, mi‑au tradus câteva poezii în engleză, în ucraineană, rusă, spaniolă, în franceză. Un traducător spaniol, care cunoaște româna, mi‑a comunicat că a tradus niște versuri de‑ale mele în esperanto, într‑o revistă de la New York. Nu am câștigat nimic din aceste traduceri, noi suntem bucuroși să fie plătiți traducătorii, cel puțin, altfel nu te mai știe nimeni.
Eu am tot timpul cărți în preajmă – pe masă, lângă fotoliu, întind mâna și o iau pe cea pe care o vreau – și nu mă pot despărți de unele volume de poezie, pentru că fac parte din lăuntrul meu. Dacă le dau de acasă, îmi lipsesc. Sunt și cărți care mă inspiră fără să le deschid, le‑am citit cândva, iar acum e suficient să pun mâna pe ele și deodată vreau să scriu. Din cărțile mele – cartea de debut, Zestre, îmi place mai puțin –, sunt câteva poezii la care țin. Evadare din frescă m‑a bucurat, pentru că nu apărusem de mult. Cred că antologia Eu sunt cartea – titlu sugerat de Emilian Galaicu‑Păun, care mi‑a zis că aceasta e viața mea – e sufletul meu. Am selectat pentru ea ce a fost mai bun.
„Cineva îmi șoptește – un înger, probabil… Pot să scriu pe genunchi, ca să simt cu toată ființa.”
Noi toți suntem influențați de cineva, chiar eu – sunt atâția poeți care îmi plac, mai ales cei care au poezii luminoase, pline de viață, în pofida suferințelor. Dacă nu are omul ideal, viața e mai pustie, dar uneori îmi pare că tinerii de astăzi seamănă unul cu altul. Sunt talentați (și sper să aibă viitor), totuși ar trebui să aibă mai multă individualitate.
Se întâmplă să visez ceva și atunci scriu, unele poezii pur și simplu îmi vin. Rețin în mmorie, când îmi vine ceva, rareori îmi fac notițe și, de regulă, scriu noaptea, acasă. Uneori pornesc de la un vers, apoi el curge, cineva îmi șoptește – un înger, probabil. Nu forțez niciodată textul, nu stau să caut, vine de la sine. Când am o variantă, o scriu într‑un caiet, apoi apar altele, iar când rescriu textul, mai schimb ceva. Am un telefon simplu, cu butoane, nu am internet la el. Am la laptop, dar scriu de mână mai întâi, pentru contactul cu hârtia. Pot să scriu pe genunchi, ca să simt cu toată ființa. La calculator pot să redactez, mi se arată textul tipărit și mai văd niște greșeli sau găsesc altă variantă, dar se întâmplă chiar să apară cartea și să îmi vină în minte altceva. Totul pornește de la trăirile personale, iar Marcela Benea e o persoană foarte simplă, așa ca poezia mea: uneori mai tristă, alteori – mai puțin tristă
