Întreaga poezie a Nicoletei Popa este una intimistă, fixată adânc în ceea ce este ea ca fire, dar totodată bine raportată la ambient. Însă aici apare o contradicție: deși este o poezie a interiorului, nu este totuși și profund confesivă – or, confesivitatea excesivă, de obicei, ne aruncă în patetic. După un parcurs literar în care poeta miza pe distrugerea tabuurilor, pe o ferocitate a spunerii, fără menajamente, fără să‑i pese de judecata (sau prejudecata) mulțimii, și intens marcat de un autosarcasm dureros, iată că vine cu o carte a lucidității și a asumării, în care nu mai are calitate de oponent în fața lucrurilor care i s‑au întâmplat. Aici poezia Nicoletei Popa vorbește despre partea aia a existenței care apare sub semnul ghinionului, unul acceptat și chiar revendicat, chemat și elogiat.
Interesant este și faptul că, deși cartea se numește Un om hăituit și pare că aduce acuze directe și indirecte oamenilor, situațiilor sau chiar fatalității, autoarea rămâne cea care vânează, numai că nu o face de dragul prăzii, ci pentru a fi restabilită în anumite drepturi, atât pe plan social, cât și pe cel al iubirii. Ea vine să ne spună că a meritat iubirea, însă meritocrația nu este nici aici de găsit, poate numai în cazul iubirii față de Dumnezeu, ca sursă de putere și înțelepciune, pentru mai mult sens și împlinire. Poeta sus‑ ține, chiar în prima poezie din carte, că „acum s‑a întors pentru ceva mult mai măreț decât dragostea…”, când nu există nimic mai măreț decât dragostea, iar autoarea este una în cunoștință de cauză, ceea ce mă face să cred că această carte vine ca o provocare pentru ea însăși. Pe de altă parte, să nu uităm că noi, oamenii, nu putem, prin natura noastră, renunța la nevoia de afecțiune, iubirea fiind o condițiune sine qua non, și Nicoleta reconștientizează acest lucru: „sunt la graniță/ lucruri noi și nebănuite/ se vor întâmpla cu mine./ dragostea mă va cotropi/ parcă în ciuda tinereții/ care m‑a ucis”. Trimiterea pregnantă la forța divină, care se contopește aici cu forța creatoare a poetei, se regăsește în multe poezii din acest volum, ceea ce atestă o viziune creștină asupra legităților umane: „mă gândesc să nu mai rostesc/ ceea ce am rostit vreodată/ nici să nu mai plâng/ ceea ce am plâns vreodată/ să mă evapor/ și să trăiesc/ în fiecare biserică/ laolaltă cu sfinții”.
Limbajul poetic păstrează directețea cărților anterioare, însă uzitează de un set insolit de stări și de alte forme de expresie. Tensiunea dramatică este mai potențată aici, înlocuind un material poetic incitant, viguros, derutant și scandalos uneori cu unul evocator și prudent, cugetător și echilibrat, ferm și ușor profetic, iar renunțarea la dragostea fizică este forțată de împrejurări sau destin, însă nu de voința poetică: „toate îndrăgostelile mele/ au fost o fugă de singurătate /așa se face că am iubit bărbați/ pe care în condiții normale/ i‑aș fi disprețuit./ bărbații pe care i‑am adorat/ cu adevărat/ m‑au adorat și ei/ dar niciunul, absolut niciunul/ nu s‑a apropiat de mine carnal.”
Normalitatea ar sinonimiza aici cu existența fizică a bărbatului, care să asigure acel echilibru atât de indispensabil femeii, între trup și spirit, în regimul unui spectacol cotidian, pentru a putea ieși dintr‑un modus poeticus continuu în banalul modus vivendi de care are atâta nevoie. Poeta accesează luciditatea în ideea găsirii unor oportunități salvabile și oricine are nevoie de un colac de salvare poate apela la aceste versuri ca la o miniședință de psihoterapie (cu riscul de a ne lăsa în derută, cu riscul de a ne încurca mai tare, pentru că avem totuși de‑a face cu o poetă rutinată și antrenată, care știe mereu să schimbe tactica cu convingere și agerime, atunci când îi trebuie!).
Un om hăituit nu este achiziția optimă pentru cititorul ocazional sau simplist, deși nu are capcane de sens și nici nu s‑ar putea susține că ar pune în dificultate erudiția celui care citește, mai ales că ceea ce pune în dificultate capacitatea de asimilare a poeziei nu este întotdeauna semn de chilipir. Este o carte destinată cititorului profesionist, oamenilor cu aceeași boală, pentru că maniera de relatare este edificatoare, concludentă, fără echivocuri de imagine și mai și reușește să‑și mențină și să‑și impună acel timbru personal care scoate o carte, întotdeauna, în centrul atenției.
În acest volum se deplânge un trecut care nu mai trece, dar nu pentru a trezi milă sau compătimire, ci pentru aclimatizare și readaptare. Zic însă să nu ne lăsăm păcăliți de cumințenia aparentă a cărții, pentru că este vorba de același stil inconfundabil al poetei – agitat, agonic pe undeva, apăsat, surescitat. Să nu lăsăm nici titlul cărții să ne inducă în eroare, fiindcă personajul acestei poezii este o femeie învingătoare, iar triumful în poezia ei revine acelor momente textuale în care aceasta își pune în valoare, își cântă și își declară feminitatea și firavitatea: „n‑o să mă poți îngenunchea/ pentru că forța mea/ dragostea mea/ clădește lumi după lumi/ și paradisuri fără de seamăn se succed în sufletul meu/ uite, melodia asta/ are puterea unui balsam/ pentru că ea vine din copilărie/ din vremea magiei totale/ a harului fără de sfârșit/ te‑am învins!/ chiar dacă nu vei recunoaște asta/ te‑am învins cu capul plecat/ acum levitez deasupra lumii/ deasupra binelui și a răului/ și pot fi ce îmi doresc/ întoteauna fericită/ nu carnea, ci spiritul tău m‑a durut/ viciat și negru./ dar am învins/ acum am învins și plutesc printre stele/ ascultând melodia asta:/ nothing compares to you”.
S‑a închegat așadar o carte volubilă, îmbietoare, suculentă, prin care autoarea își restaurează vechile angoase și își construiește un zid de sprijin pentru următoarele și pentru a preveni o prăbușire care pare iminentă. O lectură superficială poate crea aparența unei agonii, însă dacă se aplică tehnica „ochiului de vultur”, se poate sesiza vizionarea propriilor situații dintr‑o perspectivă superioară, iar perspectiva aceasta nu înseamnă decât discernământ și normalitate.
Poeta pare că face niște exerciții de disecție a propriului psihic, în care sunt agregate multiple fațade ale existenței, iar poeziile acesteia se nasc ca o reacție la mediul în care se produc aceste manipulări. Multe dintre aceste poeme își condamnă titularul la reflecție, cu un soi de monomamie, pe de‑o parte, iar pe de alta impune cititorului, pe cale de consecință, într‑un mod ostentativ, să prindă morala: „țările acelea îndepărtate/ ciudate/ care apar în vise deșănțate/ te tulbură și te înflăcărează/ vin la pachet cu oameni/ cu figuri/ cu treburi/ și când greșești tu te cutremuri/ stai să te‑aduni/ și speriată tremuri/ a coborât, s‑a dus ca fulgușorul/ lasând în urmă spaima și amorul/ că‑i traiul lumii despuiat de ramuri/ e ceea ce contează/ și durează/ cât o măslină sfâșiată‑n frază”.
Vă îndemn să alintați cu ochiul această carte, timp în care așteptați un tren în gară, ascultați Rahmaninov, admirați flori sau chiar în momentele în care ați greșit amarnic și vreți să vă consolați cu gândul că „errare humanum est”. Vă provoc să șoptiți poezia aceasta celui iubit la ureche ca să îl seduceți iar și iar, pentru că poezia Nicoletei Popa are și darul, și puterea de a cuceri, are capacitatea aia de a‑și lua repere foarte exacte din acest punct de vedere, mai ales atunci când ne spune că „nu e puțin lucru să rămâi în sufletul cuiva.”
