Sunt interzisă în Rusia
Marsha Forchuk Skrypuch: „Cred că trebuie să fim onești cu privire la răul potențial pe care fiecare dintre noi îl poartă în interior”
MARSHA FORCHUK SKRYPUCH (n. 1954) este o scriitoare canadiană de origine ucraineană. Scrie ficțiune istorică și non‑ficțiune narativă pentru copii și tineri. A primit Ordinul Prințesei Olga din partea președintelui Ucrainei pentru scrierile sale despre Holodomor. A fost inclusă în lista persoanelor interzise pe viață în Rusia, din același motiv. Dintre cele mai importante cărți ale sale, amintim Silver Threads (1996), The Hunger (1999), Enough (2000), Daughter of War (2008), Call me Aram (2009), Dance of the Banished (2016), Trapped in Hitler`s Web (2020), Winterkill (2022). În limba română a apărut Bombe pentru Hitler (Booklet, 2024).
Mă bucur foarte mult să am ocazia să port acest dialog cu dumneavoastră, cu atât mai mult în cadrul acestei reviste, care a luat de atâtea ori atitudine în ceea ce privește contextul istoric‐politic contemporan, despre care aș vrea să discutăm, pe lângă alte chestiuni, de ordin literar. Mă gândesc la faptul că majoritatea temelor pe care le regăsim în cărțile dumneavoastră se bazează pe explicarea și pe contextualizarea marilor conflicte istorice. Cum anume vă poziționați, ca autoare, în acest mediu contemporan în care negaționismul istoric și dezinformarea sunt probleme din ce în ce mai presante, cu atât mai mult atunci când scrieți despre evenimente istorice pe care unii și alții încearcă să le rescrie sau să le minimalizeze? Simțiți vreodată că există o responsabilitate suplimentară, una care vă determină sau vă presează să acționați ca un fel de paznic al adevărului istoric?
Nu mă consider atât o autoare, cât, mai degrabă, un vehicul prin care cei care au fost reduși la tăcere să fie auziți. Mă consider o ascultătoare a experiențelor de viață individuale, una care se ocupă mai apoi și de lunga și plictisitoarea cercetare necesară pentru a plasa acea experiență individuală în contextul evenimentelor mondiale care au fost fie uitate, fie ascunse. Nu eu aleg subiectele; mai curând, ele mă aleg pe mine. Am un mare interes pentru istorie și pentru experiențele de viață despre care nu știam nimic, dar care sunt monumentale.
Înainte de a scrie cărți, am fost jurnalist independent pentru o mică revistă de istorie din orașul meu natal. Canada, pe lângă populația ei aborigenă, e formată, în mare parte, din oameni care au venit aici ca refugiați și care au lăsat în urmă tot ceea ce iubeau pentru ca descendenții lor să aibă o viață mai bună. Atunci când scriam pentru revista respectivă, tema mea era aceea a poveștilor despre venirea în Canada. Am intervievat oameni despre motivele pentru care ei sau strămoșii lor au părăsit tot ceea ce au prețuit, tot ceea ce le era familiar pentru a începe o nouă viață într‑un loc care nu s‑a arătat întotdeauna blând cu nou‑veniții. Acele interviuri au fost primele semințe ale cărților mele.
Ceea ce m‑a intrigat a fost că poveștile pe care le auzeam de la refugiați nu le întâlneam în cărțile de istorie, nici în ficțiunea istorică populară. Poveștile respective fuseseră ignorate, șterse sau manipulate. Iar ceea ce uităm suntem sortiți să repetăm. Am simțit o responsabilitate de a cerceta, de a verifica istoria reală și de a face lumină asupra acesteia. Nu am avut vreun plan măreț în acest sens. Nu puteam să dorm, pur și simplu. Mă întorceam pe toate părțile, gândindu‑mă la aceste povești care fuseseră ascunse. Trebuiau să fie văzute. Trebuiau să fie auzite. Poveștile nu mă lăsau să dorm până când nu le scriam.
Actuala campanie de dezinformare a Rusiei împotriva Ucrainei, în special, și a Occidentului, în general, nu este nouă, dar a fost șlefuită până la o perfecțiune malefică. Campania de dezinformare a Rusiei este deosebit de bună în a‑și păcăli propriul popor să creadă că toate acele minciuni sunt adevărate.
Ați simțit vreodată că ați făcut o tranziție de la rolul de scriitoare la acela de activistă? Poate un scriitor, mai ales în contexte cum este cel pe care‐l trăim, cu războaie și cu genocide întâmplânduse în jurul nostru, să rămână neutru? Și, dacă poate, e corect să rămână neutru?
Întotdeauna mi‑am privit scrisul ca pe un instrument pentru activism. Dacă n‑aș fi făcut‑o, ați vedea la mine cărți despre dinozauri roz și despre sclipici. Cunosc oameni care au transformat acest gen de a scrie într‑o afacere profitabilă.
Pot scrie numai dacă mă pasionează subiectul. Sunt interzistă în Rusia pentru ceea ce scriu, iar atunci când am început să scriu despre Holodomor, chiar în perioada în care Putin venise la putere, am suportat amenințări cu moartea și campanii de ură. Ar fi fost mai ușor să scriu despre dinozauri roz și sclipici, dar, dacă aș fi făcut‑o, n‑aș mai fi putut să dorm noaptea.
Să rămâi neutru este o abdicare morală.
Dincolo de informațiile istorice valoroase din cărțile dumneavoastră, cum credeți și/sau
sperați că tinerii cititori vor aplica lecțiile de toleranță, empatie și vigilență la problemele
contemporane cu care se confruntă în comunitățile lor, probleme care nu implică neapărat un
război major, dar pot implica alte aspecte, precum discriminarea?
Fiecare tânăr simte că trăiește în mijlocul unui război, deoarece vede evenimentele din propria viață ca fiind supradimensionate.
Ei încă sunt în procesul în care își dau seama cine sunt și unde se încadrează în contextul societății. Ca scriitoare, scopul meu este să‑l plasez pe cititorul meu în pielea unei persoane care trăiește o serie de evenimente reale și înspăimântătoare. Identificându‑se cu protagonistul, cititorul vede lumea prin ochii acestuia. Asta îl ajută pe cititor să‑și dezvolte un anumit simț al empatiei. De asemenea, îi oferă instrumentele necesare pentru a‑și vedea propria situație în contextul a ceea ce trebuie să trăiască alții. Prin asta, apreciază ceea ce au și sunt suficient de empatici să‑i ajute și pe alții.
Sunt impresionată continuu de reacțiile pe care le primesc de la cititorii mei. De exemplu, cititorii cărții Bombe pentru Hitler n‑au auzit niciodată înainte despre ostarbeiteri și nu și‑ar fi dat seama că un tânăr ucrainean ar putea vreodată să ajungă într‑un lagăr de sclavi al naziștilor. Dar, pe lângă istorie, cititorii mei dezvoltă un simț al empatiei. Un băiețel mi‑a spus odată că, după ce a citit Bombe pentru Hitler, și‑a dat seama cât de groaznic ar fi ca el și sora lui să fie despărțiți, cu toate că se certau tot timpul. A spus că nu se va mai plânge niciodată de ceea ce primește la cină, deoarece e mult mai consistent decât pâinea cu rumeguș pe care o primea Lida în lagărul de sclavi. Acest context pe care cititorii îl primesc este atât de important! Sigur, ei învață istorie. Dar se identifică cu o persoană care nu este tratată așa cum trebuie, iar asta le dă simțul empatiei.
Personajele dumneavoastră luptă adesea cu forțe opresive și cu lideri autoritari. Mă gândesc acum în special la Nyl din Winterkill și la diferența atât de clară de gândire și de percepție dintre el și Yulia. Cât de important credeți că este pentru tinerii cititori să numească și să identifice clar un agresor, un dictator, ca Vladimir Putin, ca să mă rezum la un exemplu contemporan, și să înțeleagă răul pe care acesta îl produce în loc să perceapă conflictele ca pe fapte istorice abstracte?
Vladimir Putin este malefic. Stalin a fost malefic. Nu există nicio abstractizare în privința aceasta. Dar este o abdicare morală să punem totul pe umerii lor. Motivul pentru care răul lor este eficient e capacitatea lor de a‑i determina pe alții să săvârșească răul în numele lor. Yulia este naivă și ușor de manipulat, însă ea alege calea ușoară și egoistă la fiecare ocazie. S‑ar fi întâmplat Holodomorul dacă n‑ar fi existat o mulțime de oameni ca Yulia care să îndeplinească ordinele lui Stalin? Cred că trebuie să fim onești cu privire la răul potențial pe care fiecare dintre noi îl poartă în interior. Este responsabilitatea noastră morală să facem lucrurile grele, despre care știm că sunt corecte, chiar dacă uneori acest lucru are consecințe grave.
Există și momente în care simțiți nevoia să vă creați un fel de protecție emoțională în fața materialelor atât de dure uneori pe care le cercetați pentru a vă scrie cărțile?
Da. E sfâșietor să scrii despre aceste subiecte, dar mult mai greu este să trăiești așa ceva. Soțul meu îmi este un sprijin uriaș în acest sens. Mă obligă să ies din capul meu. Am și prieteni buni, care îmi rămân alături chiar și când mă descarc, chiar și când mă înfurii. O modalitate de a mă detașa este să pictez pysanky. Face parte din procesul meu creativ. Mă recompensez, după câte un maraton de scris, cu o pauză de câteva zile pentru a crea un maraton de pysanky.
Dacă luăm în considerare perspectiva conform căreia în literatură găsim una dintre cele mai importante forme de artă, cum vedeți literatura colaborând cu celelalte forme de artă? Mă refer la pictură, ilustrație sau filme documentare. Pot aceste transpuneri ale unei arte în alta să transmită lecțiile de istorie și de moralitate către generațiile tinere?
Fiecare formă de artă deschide o fereastră diferită către trecut. Nu‑mi place să mă gândesc la artă ca la ceva ce oferă lecții, ci mai degrabă ca la ceva de oferă o perspectivă. O fereastră. Când eram tânără, nu mă puteam hotărî dacă voi fi artist plastic sau dacă voi fi scriitoare. Sunt scriitoare, dar văd fiecare scenă ca pe o pictură. Sesiunile mele maraton de pysanky mă ajută să descurc unele noduri ale poveștilor mele. Am un prieten care este producător de filme documentare, dar și pictor, în același timp. Fiecare dintre aceste activități oferă informație celorlalte. Iar pentru un consumator de artă poate fi mai ușor să se conecteze la un mediu decât la altul. Toate sunt interconectate.
Războiul dintre Rusia și Ucraina include, printre alte tragedii, distrugerea deliberată a școlilor, bibliotecilor, muzeelor din Ucraina. Din perspectiva unei scriitoare care se luptă adesea cu ștergerea tacită a izvoarelor istorice, ce reprezintă distrugerea patrimoniului ucrainean și cum afectează identitatea acestui popor?
Mă înfurie. Moscova a încercat asta de nenumărate ori de‑a lungul secolelor, dar istoria culturală și literară a Ucrainei rămâne puternică și nu va face decât să devină și mai puternică.
Cum credeți că ar trebui să arate reparația morală și istorică pentru victimele ucrainene ale acestui război, dincolo de reconstrucția materială?
Nu au existat procese de tip Nürnberg pentru criminalii sovietici după Holodomor sau după Al Doilea Război Mondial și, pentru că rușii n‑au fost nevoiți vreodată să‑și recunoască propria istorie, cea adevărată, înfiorătoare, ei trăiesc într‑un miraj al excepționalismului. E nevoie de o socoteală morală pentru fiecare cetățean al Rusiei. Așa‑numiții lideri ai Rusiei ar trebui să fie arestați pentru crime de război și genocid și supuși unor procese publice.
Pentru ucrainenii care trăiesc această oroare, mă îngrijorează mult mai mult trauma postbelică și daunele psihologice cu care supraviețuitorii vor trăi tot restul vieții. Sper că un sistem bine pus la punct va exista și va gestiona aceste lucruri. Amploarea daunelor emoționale și psihologice se va perpetua de‑a lungul generațiilor.
După ce v‐ați dedicat o mare parte a carierei documentării și povestirii celor mai întunecate capitole ale istoriei, în lumina evenimentelor actuale, care e mesajul esențial pe care vă doriți ca fiecare cititor al dumneavoastră să și‐l amintească?
Că o persoană este egală cu o altă persoană. Și că trebuie să oferim fiecărei persoane grația, dragostea și respectul pe care am spera să le primim noi înșine.
