Știam că pictează cu albastrul privirii și cu aurul sufletului său! Acum patru ani, deja patru ani cumpliți, pictorița Galina Vieru a plâns cu azuriu și auriu. Tânără mamă, a înțeles ce se întâmplă în Ucraina, a simțit nenorocirea, a știut că moartea vine din cer și dă năvală de pe pământ. A pictat, atunci, o serie de lucrări în culorile drapelului ucrainean, imagini alegorice, în care frumoasele tinere mame se înalță în suferință, o durere de nemăsurat pe care numai ele o înțeleg. Un strigăt înecat în lacrimi de cer, tristețea ca spirit și speranța pâlpâind în haos.
Primele trăiri au fost dureroase, fără speranță, fără a putea înțelege inacceptabilul. O spune în cuvintele din titluri. Cu înțelepciunea timpurie a suferinței vede că femeile își salvează puii, bărbații rămân să lupte. Dar speranța spune că femeia va învinge toate războaiele. Și apoi va plânge.
Întâi au fost „42 de zile cu gândul și inima la femeile din Ucraina”. Și a venit primăvara speranței, și a venit vara toridă, apoi iar toamna, din nou iarna unui an, o primăvară inutilă, o vară de foc și moarte, toamna disperării, iarna cifrei 2, primăvara crucilor înfrunzite, vara holdelor întunecate, toamna privirilor goale, iarna întrebărilor negre, primăvara inutilă, vara trădării internaționale, toamna târguirii pe morminte. Și acum…
Pictorița Galina Vieru și-a adus culorile și alegoriile în perspectivele ei de suflet, în toate înălțările sale. A dus destinul moldovenilor în tonurile speranței, împreună cu strălucirea amintirilor de aur. Și a plâns pentru că strigătul devine permanent. De când există oamenii buni, adică dintotdeauna, riscăm să ne obișnuim cu răul.
Și „în noi se face noapte”, întunericul morții, al distrugerii, al frigului și al apocalipsei de zi cu zi. După patru ani, ne-am obișnuit cu răul, pentru că încă ne închipuim că nu ne atinge. Este acolo, chiar dacă nu înțelegem de ce trebuie să avem război în Europa, în secolul XXI. Noi sunt doar imaginile cu bombe teribil de puternice aruncate în case, în oameni, în școli și spitale, în gări și trenuri. Culorile care trăiesc sunt doar pe drapel!
Și în pictura Galinei Vieru!
Alături de femeile Ucrainei, de mamele și soțiile soldaților din tranșee, artista resimte destinul acestei generații de bărbați, de tineri, plecați din cămine, de lângă cei dragi, care i-au crescut cu dragostea unei vieți împlinite și pașnice. Merg, fantomatic, spre pământ, acolo unde iadul războiului nu își dă dreptul la nicio clipă. Totul este șansă, întâmplare, destin. Nimeni nu știe să spună de ce unul sau altul, cum nimeni nu știe de ce!
Drama bărbaților de pe front, ucraineni care apără cu arma în mână dreptul la normal și frumos, este dureros pătrunsă de noile picturi ale Galinei Vieru. Totul este fluid, ca timpul pe care îl mai petrec pe pământ, eternitatea unei fracțiuni de secundă, întrebările nepuse. De ce? De ce vin corbii? Doamne, unde ești? De ce urlă bombele? De ce „Rămâi cu bine”? De ce?
Sabia lui Damocles străpunge creierul și corpul, pune destinul în radiografii de sânge, în acuarelă de foc, în durere de carne. Și chipul bărbaților soldați dispare în cele patru vânturi, ca un cântec de plecare, în eterne însângerări!
Nu este materie în pictura Galinei Vieru, ci doar rugăciune, nu sunt arme în cadrele ei, ci doar cruci! Nu sunt înălțări în noile sale alegorii, ci doar prăbușire în ceruri! Amintirile se nasc acum, dureros, peste toate secolele, dar soldații vor viață, nu eternitate! Nimeni nu le poate lua dreptul la viață, nicio ființă umană nu este stăpână peste destinul semenilor, sângele oamenilor este numai al lor, nimeni nu are drept asupra lui! Nici asupra cerului oamenilor, și nici chiar a aurului din viața lor rânduită de Dumnezeu!
„Înainte de liniște, în om se face noapte”, mi se destăinuie artista, cu mâinile pline de culorile acestei viziuni. „Acești pași nu duc nicăieri, dar țin lumea în picioare.”
