Casele albastre ale Paradisului

Din vechime oamenii au pictat cu pământuri şi ierburi, cu culori de apă ce se ridică la cer. Este vibraţia locului, acea putere magnetică pe care o numim rădăcini, pe care le ducem cu noi oriunde. Galina Vieru îşi ia paleta cu pământuri şi ierburi şi cer peste tot în lume, le ia de acasă, le pune pe pânză şi le pune în expoziţiile sale.

La Muzeul Naţional al Ţăranului Român este expusă o întreagă civilizaţie de pământuri, de plante, de ape, de visuri, de gânduri, de cântece, de râuri cusute, de stele şi soare. Acolo, pictoriţa Galina Vieru a aşternut un Prut de albastru, intens, revărsare de puritate şi frumuseţe. Nu este un albastru de Prut, aristocratic şi rece, ci un albastru de pe Prut, ca o licoare vrăjită, cu care cei hăruiţi pictează.

Frumosul râu Prut a picat la mijloc în istoria ultimelor două secole, a fost şi Cortină de Fier, mult timp şi de mai multe ori, acum este simbolul despărţirii românilor de români, de zici că e mai mare decât oceanul şi mai puternic decât hăul. De fapt, Prutul este un râu frumos şi liniştit, acoperit de oameni cu sângele lor şi de mame cu lacrimile lor. Apoi a fost descântat cu flori, multe, cât să faci un pod mai trainic decât steiul de piatră. Galina Vieru vine cu soluţia adevărată, plină de culoare, a artei şi a spiritului, a frumosului.

Pictoriţa a umblat apostoleşte cu albastrul în privire şi soarele în zâmbet prin ţara românilor, acolo unde se nasc amintiri la fiecare pas. A ridicat şevaletul şi a pus pe pânză culorile pământului, ale ierbii şi ale copacilor, ale cerului şi ale apelor. Sunt culorile amintirilor, ale copilăriei şi ale bucuriei. Temeinic, artista mângâie zidurile şi cuiburile începutului paradisiac, al vremurilor fără griji, dar cu părinţi şi bunici, tineri, cum de altfel au şi rămas. Aşa este copilăria universală, cea definită de Ion Creangă şi Amintirile sale, aşa este la români, cu zbatere, muncă, bună‑creştere, credinţă, multă imaginaţie şi poezie. Atunci ne luăm porţia de poezie şi de albastru care ne vor ţine toată viaţa.

Sensibila artistă face şi o muncă ştiinţifică. O definesc astfel şi explic în termeni clari. Şcoala lui Dimitrie Gusti ne‑a adus în eternitate un tezaur ancestral aflat în pericol de a se pierde tocmai din cauza modernizării societăţii şi tehnici care să îl salveze. Lipsea tocmai întâlnirea cu viaţa, iar sociologii români au mers în sate să vadă cu ochiul lor savant cum stau lucrurile. Galina Vieru face această muncă din perspectiva unui artist sensibil, care ne pictează despre acasă. Şi avem conştiinţa, în mijlocul Muzeului Naţional al Ţăranului Român, a unităţii întru frumos şi vibrant. Picturalitatea artei sale mărturiseşte această trăire a vieţii de zi cu zi, pe care o regăseam în doine şi cântece de leagăn, în hore şi cântece, în port şi ţesături. Faimoasele case albastre, ridicate de Galina Vieru, ne vorbesc, înconjurate de flori de primăvară, despre un frumos ivit ca din pământ, puternic, vital, după pârjoliri şi distrugeri. Sau, cum scrie Virgil Carianopol şi cântă Tudor Gheorghe, „Îşi scot strămoşii degetele afară/ De ghiocei, de crini, de toporaşi…”

Arhitectură vernaculară, insistă artista să folosească termenul ştiinţific, pictură despre români la ei acasă, am zice noi, plutind albastru peste geopolitica păcătoasă a Prutului. Mai departe, Galina curge apa unirii şi a neuitării la românii din întreaga lume, duce albastrul în marile capitale ale lumii şi acolo ia forma „râurilor” cusute pe ie şi catrinţe. Pe malul despărţirii este turnul lui Eiffel, gri, de fier, priveşte spre căsuţa cu uşă albastră de ceruri. Sigur, acolo este Maica, maica Domnului, acolo, în smerita căsuţă românească din Basarabia. Porţile, stâlpii porţii, tâmpla traforată a casei, ferestrele cu dantelă de lemn, treptele de piatră sunt viaţă adevărată ce trăiesc în pictura Galinei. În gutui pune cel mai galben albastru, lemnul cioplit în frize şi modele de abstracţie geometrică este tot albastru, aurul este culoarea cea mai potrivită să împodobească peisajele albastre şi este acolo, în păduri de toamnă şi în pământul de la picioarele arhitecturii vernaculare a Galinei.

Casele românilor sunt temple ale curăţeniei sinilii şi ale sufletului. Poartă în ele primăvara eternei renaşteri şi a speranţei pascale. Acum, ţăranul român ne arată, la muzeul său din mijlocul Bucureştiului, sub penelul basarabencei Galina Vieru, că este copilul pământurilor, al apelor şi al soarelui.

Distribuie acest articol:

Share on facebook
Share on twitter
Share on linkedin
Share on whatsapp
Share on email
Share on pinterest

Articole recomandate

Noutăți
Ariana Zburlea

gerar, slobozia

s-a făcut noapteîn dragul meu oraș de provinciecare deschide drumul spre mare babele au intrat în casă, bârfesc sfințiidin calendarul ortodoxstelele dorm ca niște copii

Noutăți
Ioana Pavel

feat. Poezia (I)

Un proiect pentru cititori de toate vârstele Insolit și cu mize experimentale, proiectul de sub egida FILIT, „Parodii originale”, reunește 50 de poete și poeți

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *