Ud leoarcă, am deschis uşa şi am intrat. Gara era plină ochi de boschetari pomanagii. Cele trei bănci din sala cu acvariu erau ocupate de un ciorchine de bărbați îmbrăcați în haine slinoase. Pe unii dintre ei i‑am întâlnit la amiază în Piața Centrală. Puțeau de‑ți mutau nasul din loc. Doi oameni înveliți cu paltoane dormeau încovrigați pe podeaua de beton din fața casei de bilete, închisă la ora aia. Alți doi cerşetori se băteau în mijlocul sălii de aşteptare pentru locul de sub caloriferul fierbinte. Nimeni nu se băga să‑i despartă. Oamenii se târau pe lângă ei în căutarea unui colț liber. Cei mai puternici îi dădeau jos de pe bănci pe cei mai slabi şi le ocupatu locurile.
Mi‑a venit o idee. Am coborât în barul de la parter şi mi‑am comandat o cafea, cu toate că mi‑aş fi dorit mai degrabă să‑mi iau o plăcintă sau un sendviş, la cât de înfometat eram. Dar o plăcintă sau un sendviş se mănâncă repede, pe când o cafea o poți lungi până dimineața. Având o cafea în față, chelnerii nu te puteau goni afară din bar. Mulțumită cafelei pe care am cumpărat‑o, aveam şi eu un scaun pe care puteam să‑mi odihnesc oasele. Mai mult de atât nici nu‑mi puteam dori. Important era să trec şi de noaptea asta, că mâine, speram din tot sufletul, o să‑mi găsesc unde să stau. Bărbatul de la masa vecină adormi înainte să‑şi termine berea şi băieții de la bar l‑au apucat de mâini şi de picioare şi l‑au aruncat pe podeaua din gară. Unul dintre ei îi goli berea.
Ca să nu adorm şi eu, mi‑am scos un caiet din geantă şi m‑am apucat să‑i descriu pe boschetarii din jurul meu.
Cu părul vâlvoi, nepieptănat, murdar, un bărbat cu ochii adânciți în orbite, asemenea unor cărbuni arşi, alerga printre oamenii ăia nenorociți din gară, strigându‑le:
– Salvați America!
Auzi ce le strigă ăsta? Mi se păru un nebun de legat. Am adormit. Nu peste mult, m‑am trezit aruncat pe podeaua de beton. Un polițist m‑a apucat de păr şi m‑a îmbrâncit în ploaia rece din stradă, unde i‑a scos şi pe ceilalți cerşetori. Salvați America.