Jean‑Yves Reuzeau s-a născut în Laval (Franța), în 1951. În 1974 a înființat editura Le Castor Astral, pe care a administrat-o timp de 50 de ani (publicând 1.400 de titluri). Este editor de poezie și realizează de mai mulți ani antologiile anuale Printemps des Poètes (Primăvara poeților). Aceste antologii voluminoase reunesc texte inedite semnate de aproximativ o sută de autori, pentru a oferi o imagine de ansamblu asupra poeziei francofone din zilele noastre. Este responsabil și de antologia L’Année poétique (Anul poetic), tipărită la editura Seghers. Administrează o antologie permanentă pe Facebook, unde publică în fiecare zi câte un poet. Este membru al juriului prestigiosului premiu Prix Apollinaire. Este autorul mai
multor culegeri de poezie, precum și al biografiilor lui Janis Joplin și Jim Morrison, publicate la editura Gallimard.
Lui Luis Mizon și Anise Koltz
Noaptea. Alarmată. Echipată cu o lampă fosforescentă.
Cobor în cavoul cu vitralii ofilite. Ezit.
Prietenii dispăruți sunt prezenți. Ca niște clandestini.
Fac semne cu grijă în lumina tremurândă.
Jonglând cu cuvinte mute. Amintiri înstelate.
Încercăm să ne vorbim. Să jucăm Memory
În penumbră. Trișăm cu cărțile noastre șlefuite.
Memoria invalidă a suspinelor. Asta înseamnă deci să îmbătrânești?
Să nu spui la revedere. Reflux gastric. Arsuri.
Plex în flăcări. Lovituri dureroase de tobă.
Ei încearcă să mă trezească. Pe jumătate adormit. Fără viză.
Fotografii decolorate acoperă podeaua. Prind viață pentru o clipă.
Fantome rătăcitoare. Împărtășind poezii neterminate.
Mă întind după lampă. Umbra lentă se îngroașă.
Rozetele catedralei strălucesc sub retină.
În registrul adreselor. Rânduri dureroase. Uneori șterse.
Cerneala protejează absențele. Tăcerile. Tainele.
Numele nu pot fi șterse. Cărțile voastre le protejează.
Atingeți ușor fețele. Mângâiați coperțile în patru culori.
Ștergeți cu tandrețe praful de pe rafturi.
Pasajul se îngustează în galerie. Într-o zi desigur
Cineva mă va bate discret pe umăr.
Îmi va propune să ne jucăm de-a pietrele. Ca la școală, pe vremuri.
Fiecare când îi vine rândul, pierduți în creta umedă a coridoarelor
Marea frecare a foarfecelor
Lui Claude Pélieu
Vocea sa. Atât de departe. În adâncul nopții. Te chem de la hotelul Chelsea.
Este vorba despre a agita cuvintele. A le face să ricoșeze în juke-boxul mental.
Poemele sunt niște panoplii cerești care fac stelele să tremure.
Liniștea este fărâmițată deasupra oceanului. Interferență frontală.
Cuvintele tale lovesc în străzile din New York. Junglă metafizică.
Dau la o parte draperiile & explorez cerul. Este o mașină de scris
Care trosnește & lovește prenumele. Tac-tac. Allen. Timothy. Barry.
Tac-tac. Vei ieși. Vei hoinări prin Chinatown. Lirism electric
Afundat în asfaltul acelei veri. Capsule de bere gravate.
Mângâi cărțile tale poștale scrise cu cerneală neagră & colaje urlânde.
Un tablou de Erro pe coperta cărții tocmai a scanat visele.
Este sigur. Va trebui să murim într-o zi & să mergem să vizităm întunericul.
Soare Negru. Speranță în scădere în masacrul umflat al știrilor.
Cer sfâșiat de chitare electrice. Ghirlande magnetice.
Vom fi împărtășit aceste răni vii. Aceste ruine etichetate cu roșu.
Vom fi traversat acest Paradis & Iad. Cu prietenii. Iubirile.
Comerțurile pervertite. Războaiele & naufragiile. Istoria.
Greșelile repetate. Un fascism în creștere care se ține scai.
Soarele Negru persistă. Război & pace pe tastele de fildeș ale tastaturii.
Melodie ciudată a oracolelor & trădărilor. Vom fi trăit înfrânți
& triumfători. Având ca țintă prietenia. Cu zone de furtună
& de mare liniște. Cu telescriptoare furioase sub pleoape.
Nu mai ești aici. Este sigur că va trebui să murim într-o zi. Dar vor rămâne
Cu siguranță câteva poezii & râsete dublate. De a fi împărtășit asta.
Un zâmbet îndreptat spre mare
Lui Jacques Darras
Trebuia să urci pe poteca abruptă pentru a descoperi în cele din urmă golful.
Și sub podul cerului peisajul se abandona brusc.
Niciun pescar. Niciun plimbăreț. Doar această sare pe vârful limbii.
Și acest velier eșuat drept în picioare ca un mic dig.
Pescărușii se jucau în vânt sub reflexia norilor.
Monștri marini ne încețoșau ochii. Lumină a Nordului.
Monique rezista vântului sub scrâșnetul pietricelelor gri.
O pictură blândă, adormită, ne lega de orizontul atât de îndepărtat.
De acolo sus, nu puteam decât să ne imaginăm valurile de fildeș.
În fiecare zi, vizităm din nou o țară necunoscută și familiară.
Gura de vărsare a râului Somme și mai sus cea a râului Maye.
Și în bagaje, o avocetă elegantă în căutare de țărmuri.
Casa păsării se joacă cu brelocurile poemelor.
Noaptea va fi presărată cu stele. Soarele topit abia sesizat de după gene.
Ar fi trebuit să ne gravăm numele în piatra delicată a capelei.
Să ne jucăm cu indisciplina apei. Acolo, în vârful Hourdel.
Să ne strecurăm printre plantele herbarului. Să identificăm foci
La capătul vâslelor turiștilor în strălucirea dimineții.
De ce să mergem mai departe? Ea și cu mine. Mână în mână.
Țară joasă. Oglindă tulburătoare unde clipește farul legendelor.
(Prezentare și selecție de Sylvestre Clancier, poet, președintele Academiei Mallarmé, președinte de onoare al PEN Clubului din Franța, președinte la „Maison de Poésie – Fondation Émile Blémont” din Franța. Traducere din franceză de Maria Ivanov)
