Poate părea un pic contradictoriu, dar ultima reprezentație din cadrul celei de a XI-a ediții a Reuniunii Teatrelor Naționale Românești s-a încheiat cu spectacolul Caligula, după Albert Camus, oferit de Teatrul Academic Național „Ivan Franko” din Kyiv, în regia lui Ivan Uryvskyi. M-a ispitit la culme anunțul acestui spectacol, pentru că în urmă cu trei ani, în martie 2023, cu ocazia zilelor Unirii, am vizionat Cei drepți după același Camus, spectacol adus de trupa Teatrului Național „I.L. Caragiale” din București, în distribuție avându-i pe renumiții actori Marius Manole și Maia Morgenstern. Mă bucur că am avut ocazia să văd două spectacole scrise de același dramaturg, montate cu viziuni diferite în funcție de țară și de școala teatrală. Caligula explorează tema alienării omului în fața absurdului vieții, iar Cei drepți (despre atentatul din 1905 asupra Marelui Duce Serghei Aleksandrovici al Rusiei) pune în discuție ideea că scopul scuză mijloacele. Toate replicile personajelor le-am cules din volumul Teatru de Albert Camus (Polirom, 2022).
Distribuția s-a redus la cinci actori: Vitalii Ajnov, Renat Settarov, Ksenia Bașa, Oleksandr Pecerița și Liudmyla Smorodina, interpretând următoarele roluri: Caligula (împăratul Romei), Cæsonia (fosta favorită a împăratului), Helicon (un sclav eliberat în trecut de Caligula), Cherea (omul literelor, asasinul lui Caligula) și Scipio (un tânăr poet). Patricienii și alte personaje de decor au fost înlocuite de voci de pe o peliculă fonetică.
Toată nebunia lui Caligula începe cu dragostea incestuoasă pentru sora sa Drusilla. Istoricul Christopher John Scarre scrie în Cronica împăraților romani: „Este ironic faptul că a fost criticat din cauza lipsei de emoție arătate la execuția mamei și a fraților lui, pentru ca, mai apoi, să fie acuzat de relații incestuoase cu surorile sale. Suetoniu povestește că a fost descoperit în pat cu Drusilla, pe când era încă un adolescent. Episodul cu pricina este probabil o născocire, dar Drusilla era sora favorită a lui Caligula…” (p. 38). Drusilla moare, iar Caligula ajunge la o concluzie: „Oamenii mor și nu sunt fericiți”. În interpretarea mea, el încearcă să își compenseze această pierdere cu puterea absolută de conducător al Imperiului Roman, dar tot în zadar: „La ce-mi slujește tăria, la ce-mi trebuie puterea asta nemaipomenită, dacă nu pot schimba rânduielile firii, dacă nu pot face soarele să asfințească la răsărit, dacă nu pot slăbi suferința din lume, dacă nu pot aduce nemurire ființelor?” Prin urmare, începe procesul de autodistrugere, mai întâi a propriei persoane, apoi a altora, ca într-un final revolta patricienilor să îl doboare pentru guvernarea tiranică: „De altfel, vă rog să remarcați că este mai imoral să-i furi nemijlocit pe cetățeni decât să le strecori taxe indirecte în prețul mărfurilor de care nu se pot lipsi. Să guvernezi înseamnă să furi, toată lumea știe. Asta se poate face în fel și chip. Eu prefer să fur pe față”. Fac o paralelă cu replica lui Kaliaev din Cei drepți: „Fiecare se pune în slujba dreptății cum poate. Trebuie să acceptăm că suntem diferiți. Se cuvine să ne iubim, dacă suntem în stare”.
Cæsonia încearcă să-l consoleze pe Caligula, fiindu-i camarad de suferință și nebunie, Helicon îi este recunoscător că i s-a oferit libertatea, însărcinat cu misiunea de a-i aduce luna de pe cer. Relația dintre Caligula și Scipio oscilează între ură și admirație, Cezarul ucigându-i tatăl, dar dragostea pentru poezie ameliorează tensiunile dintre ei, iar Cherea este întemeietorul complotului împotriva împăratului, metonimia revoltei patricienilor. Mi-a atras atenția repetiția constantă în cadrul spectacolului a următoarei replici, pe care Caligula i-o adresează lui Cherea: „Crezi că doi bărbați cu sufletul la fel de mare pe cât le e mândria pot, măcar o dată în viață, să-și vorbească din adâncul inimii?”, spusă în contextul în care Caligula află de complotul împotriva lui, în frunte cu Cherea, și inițiază el însuși dispariția tuturor dovezilor. Nu se împotrivește celor ce urmează, pentru că singur și-a ales acest sfârșit.
Și totuși, despre ce a fost spectacolul? Chiar dacă, pe alocuri, Cezarul avea momente de luciditate și conștientizare adâncă, toate au fost absurde prin faptele sale, care distrug, umilesc, denigrează și destabilizează. Totul e trecător, și e firesc. Sunt trecătoare funcțiile, averile, durerea, fericirea, absolut totul. Spectacolul ne prezintă un om obișnuit care a înnebunit de durere, doar că acest om a avut puterea asupra unui imperiu, iar nebunia i-au simțit-o nu doar senatul, ci și supușii. Atât de actual și în secolul nostru… S-a autodistrus conștient, a murit nefericit, dar cu ultima replică pe buze: „În istorie, Caligula, în istorie…”
