Recent am citit cartea de debut în poezie a Adei Lupu – Colțul liniștit al pernei, apărută la Editura Cartier (2025) – și de atunci mă urmărește imaginea balenei. Toate incertitudinile mele iau forma unei balene. Și ochii iritați din mulțime se transformă în ochi de balenă. Pentru că m-am tot gândit cum și de ce a ales Ada Lupu această comparație. Ce a determinat-o să își imagineze sărăcia și barul drept o balenă? Și mi-am răspuns: balena e uriașă, e grea, la fel e și sărăcia, și munca, care ne consumă – grea, apăsătoare, implică o presiune enormă, greu de controlat. Apoi, la unul dintre atelierele „Vlad Ioviță”, în urma unei discuții despre carte, am avut o revelație – balena e un mecanism social care înghite doar oameni mici, oameni săraci, oameni care luptă pentru a supraviețui, niciodată oameni mari. Balena a înghițit-o și pe Ana, prietena personajului poematic, ai cărei părinți nu mai puteau plăti chiria și au fost nevoiți să se mute: „[…] privesc cum se-ndepărtează,/ Ana și trabantul devin tot mai mici,/ camionul e și el o balenă,/ ca barul mamei, ca tot ce-mi înghite viețuitoarele din acvariu/ pentru simplul motiv că n-au destui bani” (p. 42). Important acest detaliu – prin urmare, nu e o alegere accidentală. Balenele au gâtul îngust, nici nu sunt capabile să înghită lucruri mari, cum nu le este caracteristic nici vânatul oamenilor. Ada Lupu schimbă totuși accentele. Dacă Pinocchio și Geppetto trec printr-o fază mai curând inițiatică în burta balenei, mai ales Pinocchio, și ies de acolo transfigurați, din burta balenei prezentată de Ada Lupu nu mai e cale de întoarcere. Odată înghițit, omul se face tot mai mic și mai mic, până dispare: „[…] insomnia mi-o arată pe mama/ cum se-ndreaptă obosită spre casă,/ fiecare pas îi mai adaugă un an de viață,/ așa că mama ajunge la mine bătrână/ eu o iubesc oricum […]” (p. 31). Balena aceasta îi „înghite tinerețea” mamei și îi răpește copilăria și prietenii fetiței care „nu ține minte fețele oamenilor” (p. 29). O balenă care plutește prin apele celor patru părți ale cărții, făcând noi victime.
Interesantă este și structura cărții. Ada Lupu și-a construit volumul Colțul liniștit al pernei cum ar fi construit un personaj. Cartea e împărțită în patru capitole, care derivă unul din altul, care se cresc unul pe altul, se hrănesc unul din altul. Primul capitol este intitulat apa din paharul de plastic și cuprinde, printre altele, cinci monologuri. Fiecare monolog se vrea a fi un dialog. Dar pentru că interlocutorul lipsește, deducem că nu e decât un monolog: „hai să-mi spui ce planuri/ ți-ai făcut pentru la vară!/ hai, mamă” (p. 8). Monologurile se încheie cu monolog din al cincilea anotimp, care vine imediat după monolog de iarnă, care îngheață apa prezentă în celelalte poeme sub formă de lacrimi sau ploaie, sau apă din pahar. Acest prim capitol stă sub semnul morții, o moarte nenumită și o rupere de trecut, o fugă de zidurile blocului copilăriei care se surpă, apoi se ridică din propria ruină, ca o pasăre Phoenix, care se prăbușește peste fetița din poezie „oriunde ne-am duce” (p. 26). Toată gheața din primul capitol se topește în cel de-al doilea – insomnii subacvatice–, se transformă într-o apă atotcuprinzătoare, care iese din cadranul acvariului și se revarsă peste întreg orașul: „pereții acvariului meu încep să crape ușor” și preschimbă oamenii în animale de mare – tata e un delfin, pentru că „toți vorbesc frumos despre el” (p. 33), bunicii sunt țestoase de mare, Ana e homar etc. Se încearcă, de fapt, o înțelegere a lumii. Nu are cine să i-o explice și atunci fetița care se rătăcește „pe orice drum” caută singură explicații, sensuri, face analogii și mai întâlnește uneori câte un „caras auriu” care o ajută să găsească drumul spre casă (p. 39). Și în această lume instabilă, în continuă mișcare a valurilor, apare o constantă, apare un înger tăcut, care dă titlul celui de-al treilea capitol. Acest copil devine pentru personajul din poezie o extensie a propriei sale existențe, chiar dacă n-a stat niciodată în trupul ei. Fetița veșnic rătăcită se responsabilizează dintr-odată, deși orice om care-i iese în cale „pare mai fericit” decât ea, găsește suficientă motivație pentru a continua lupta de zi cu zi pentru că „îngerul tăcut merge acolo unde-l duci” și ea este cea care și-a asumat să îl ducă (p. 65). Dacă în capitolul doi urmăream o tatonare a lumii din jur, în cel de-al treilea am sesizat o tatonare a propriei ființe, o îndepărtare de sine pentru a se observa și înțelege: „mă uit la mâinile mele ca la un obiect străin” (p. 61). Își pustiește inima și mintea seara ca dimineața să le umple cu sens: „dimineața vă iubesc cel mai mult,/ când îngerul tăcut/ se trezește” (p. 62). Și cu o serioasă convingere a existenței unui sens, înfruntă noile insomnii ale capitolului patru. Aceste insomnii țin de griji, nu de așteptări ale celuilalt sau căutări de sine: „[…] zilele sunt pentru alte nevoi,/ priorități banale,/ mergem la supermarket,/ cu ochii înroșiți de nesomn,/ uniți în frământare,/ ne holbăm la cei care dorm […]” (p. 84).
Cu îngerul tăcut personajul poematic vorbește cum vorbesc delfinii și nu le este frică de nicio balenă.
